S-au încheiat Zilele literaturii române. Invitații au ajuns pe acasă. Cu avion, microbuz, mașini personale. Și au intrat în cotidian.
Cum au văzut Chișinăul & Bălții?

Vintilă Mihăilescu: Toate culturile lumii au un cuvânt – și mai ales o faptă – pentru ospitalitate, numai țăranii din părțile noastre (ciudat!…) au o des-tăinuire: a omeni. Căci, atunci când nu este ostilitate, ritualul ospitalității asta înseamnă: a-l face pe Celălalt, pe străin, un Om asemenea celor care-l „omenesc”.
Străin în lumea Cartierului „Zilele Literaturii Române” de la Chișinău, „marginal și periferic” (după cum a sunat titlul serii de „eseu”), puteam rămâne înstrăinat, eventual straniu. Deși nu vorbeam limba boemei narative a Cartierului – „barbar” adică –, m-am trezit omenit fără a prinde chiar de veste. Și s-a întâmplat taman în ziua în care mai făceam un pas spre cei șaptezeci de ani la care, pe când aveam vreo douăzeci de ani, planificasem ca, în sfârșit matur, să mă apuc de literatură. A fost un semn, m-am bucurat, m-am speriat îngrozitor, mulțumesc…
*
Ceea ce îi leagă pe localnicii Cartierului este cultul pârleazului. Mai că i-aș vedea cu tricouri pe care să scrie (în interior, ferit de privirile neavizate) lozinca lor secretă: Pârleazul este calea!… Căci gardurile, pragurile, granițele și celelalte frontierele nu fac decât să limiteze, în timp ce pârleazul, ei bine, el de-limitează și devine o trecere, dar cu o condiție: să ai dorința și energia să-l sari, mereu și mereu, căci ele, pârleazurile, nu se termină niciodată. Acesta este sensul general al întâlnirilor trans-frontaliere ale Zilelor Literaturii Române de la Chișinău; acesta a fost sensul întâlnirilor Lyceum, care au sărit gardul opac ce desparte literatura adulților de adolescenții digitali (De ce nu predați și în licee? Am avea mare nevoie… – (se) întreba o elevă cu ochii mari la sfârșitul unei astfel de întâlniri); acesta a fost rostul deplasării la Bălți. Tot în acest spirit a fost organizată și conferința Agora & Școala de Studii Avansate în Jurnalism, și cred că este ceea ce a avut în minte Gheorghe Erizanu când, făcându-mi această invitație inedită (și iconoclastă), a sărit pârleazul către Antropologia pârleazului. Și tot aceasta a fost experiența mea profundă cu o minunată elevă, care m-a însoțit pretutindeni pe post de „înger păzitor”, și care a început prin a-mi dărui „o carte a lui buneluʼ ”.
Nu am văzut pe nimeni la „Zilele Literaturii Române” care să practice – sau să accepte – ospitalitatea suspectă și adesea perversă a ușilor prea larg deschise, după cum n-am avut impresia (nu știu, poate mă înșel…) să fi participat prea mulți dintre cei ispitiți de covorul roșu al intrărilor de gală.
*
De o parte a pârleazului, ceea ce am putea numi, generic, „antropologie”, are nevoie mai întâi să vadă, pentru a imagina; de partea cealaltă, „literatura” are nevoie să imagineze, pentru a vedea; călare pe pârleaz, jurnalismul documentar trebuie să vadă, ca să-i facă și pe ceilalți măcar să-și imagineze ceea ce le-a rămas invizibil. Seara de eseu intitulată „În centrul atenției: periferia și marginalii” a fost locul geometric al acestor priviri complementare. Poate și datorită faptului că, sui generis, aceste priviri nu se află în centrul atenției, că, de o parte și alta a pârleazului, se află tot o „periferie”. Dar nu niște „marginali”!
*
Pe fundal, totul imploră o soluţie. Un student deșirat, trist și cu ochi fierbinți, m-a întrebat, după o dezbatere la Universitatea de Stat din Chișinău, despre „De ce este România astfel?”: Când ne vorbiți și despre Eminescu? Eminescu, ultimul țărm; să fie oare singura soluție?
Dar soluția nu este niciodată decât următoarea întrebare.

Luiza Vasiliu: Mi-a luat 33 de ani să ajung la Chișinău, deși sunt născută la maternitatea Cuza din Iași, aflată la o distanță de doar 140 de kilometri de Editura Cartier. Părinții mei au trecut granița de nenumărate ori, de la începutul anilor ‘90 și până azi, cu statornicia cu care mergi din când în când în vizită la rudele tale apropiate. Dar generația mea, care și-a petrecut după-amiezile de după școală cu televizorul deschis pe MTV, a visat să plece departe. New York, Paris, Berlin. Departe de Balcani, de praf și de tristețe.
Mi-a luat 33 de ani să ajung la Chișinău, dar și când am ajuns. Cele trei zile ale literaturii române m-au cuprins cu sinceritatea și căldura oamenilor pe care i-am regăsit aici. Printre dezbateri despre marginali, poezie sau starea jurnalismului cultural, printre lecturi vii și discuții aprinse, mi s-au strecurat în inimă oamenii. Bucuria și curiozitatea Mihaelei și Arinei, eleve și voluntare la festival, care m-au descusut ca pe-un buzunar pe teme de literatură, muzică, cinema („Care ar fi trei cărți care ți-au schimbat viața?”), relaxarea și eleganța profesoarei lor, care conduce clubul de lectură al liceului cu mână de maestră, energia și franchețea lui Gheorghe Erizanu și Emilian Galaicu-Păun, care continuă să scoată cărți și să se îndeletnicească cu literatura într-o lume din ce în ce mai întunecată, atenția elevilor și-a studenților care au venit să ne asculte la Universitatea din Bălți, inteligența și umorul scriitorului și profesorului de literatură Nicolae Leahu, entuziasmul tuturor, against all odds. Cu cât lumea începe să se închidă în găoacea ei, frumusețea oamenilor strălucește și mai tare. „Apa e stătătoare și a început să înflorească” e ultimul lucru pe care l-am auzit din Chișinău, în taxiul care mă ducea spre aeroport.
Mi-a luat 33 de ani să ajung la Chișinău. Dar știu c-o să mă întorc.

Lavinia Bălulescu: Participarea mea la Zilele Literaturii Române din Republica Moldova a însemnat și prima mea vizită pe aceste meleaguri, așa că experiența mi s-a părut cu atât mai importantă. Dincolo de oamenii extrem de interesanți, pe care îi știam doar de la distanță și pe care cu ocazia asta i-am întâlnit în carne și oase, am avut și un moment la care apoi m-am tot întors cu gândul. Unul posibil banal, dar care m-a făcut să reflectez un pic.
Într-una din cele trei zile pe care le-am petrecut în Republica Moldova am fost la Bălți, la Universitatea “Alecu Russo”, acolo unde eu și alți scriitori și jurnaliști am citit în fața unui public format în mare parte din studenți și liceeni. La final, la momentul întrebărilor, s-a ridicat o tânără care s-a prezentat și care apoi și-a citit întrebarea notată pe un carnețel. Nu-mi amintesc exact cum a formulat, dar, parafrazând, voia să știe care a fost cel mai important lucru pe care l-am învățat de la experiența de a fi scriitori. Au urmat momente de liniște, pentru că toți am fost, cred, ușor încurcați de întrebare. Nu știu dacă cineva se gândise vreodată serios la treaba asta.
Într-un final poetul Claudiu Komartin a răspuns (dau varianta scurtă) că din toată povestea asta înveți că ești o ființă unică. Mi-a plăcut mult răspunsul, mi-ar fi plăcut să am și eu unul, așa că m-am tot gândit cum să-mi explic măcar mie dacă și ce a lucrat și în mine în ultimii ani. Și am ajuns și la o concluzie, oricât de pompos și de definitiv ar suna. Cred că scriind și citind (în egală măsură) reușesc să-mi fac țăndări anxietățile, chiar dacă doar pentru scurt timp. Într-un fel am impresia că, atâta vreme cât fac asta, pot să țin moartea la distanță. Și acesta, medicamentul anti-frică, dacă înveți cum să-l prepari, poate fi vital. Nu știu câtă vreme va funcționa, dar deocamdată face minuni.

Lucia Țurcanu: Cinci zile de trăire pe viu a procesului literar contemporan românesc. Asta au însemnat (ca și anul trecut, de altfel) Zilele Literaturii Române la Chișinău. A fost bucuria întâlnirilor și reîntâlnirilor cu autori de la București sau Iași. Au fost emoții pentru propriile intervenții în dezbateri (cu teme pe cât de diverse pe atât de provocatoare) și admirație pentru discursurile sclipitoare ale colegilor. A fost spectacolul lecturilor.
Iar localurile unde s-au desfășurat toate aceste evenimente au dat expresie atmosferei: de la cocheta terasă Zentrum la neordinarul Cocoșul Roșu, de la maiestuosul Muzeu Național de Artă a Moldovei la îndrăzneața terasă loft de pe acoperișul Agora. Și, firește, Librăria din Centru, care pentru mulți a devenit loc de întâlnire în serile de joi.
Și în acest an, marea parte a publicului au alcătuit-o tinerii, scriitori începători sau, pur și simplu, cititori fideli și, sper, de cursă lungă. Marea mea nedumerire a fost provocată însă de lipsa de la evenimente (cu puține excepții) a scriitorilor din Chișinău, a profesorilor universitari, a bibliotecarilor. Nu știu care este cauza acestor absențe (lipsa de timp, indiferența sau un soi de boicot), sunt convinsă însă că fără o deschidere către și un interes pentru ceea ce fac colegii sau cei care constituie obiectul muncii tale nu prea poți să te manifești cu adevărat profesionist și competitiv într-un domeniu. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, să participe mai mulți reprezentanți ai editurilor și ai mass-mediei la dezbaterea „Sunt aparițiile editoriale evenimente de presă?”. Pentru că e un subiect care ne interesează pe toți cei preocupați de vânzarea de carte și de atragerea interesului cititorilor.
Dar nu am avut nicio intenție să fac sentințe moralizatoare. Pentru mine, în perioada Zilelor Literaturii Române Chișinăul devine mai frumos. Iar dacă veți veni la ediția de anul viitor, veți putea să vă convingeți de asta.

Dinu Guțu: Primul meu festival de literatură a fost o reîntoarcere acasă, la Chișinău. Angoasanta transgresiune la început, dar cu un senzație de împlinire la final.
Gheorghe Erizanu ne-a exploatat în cel mai mișto mod cu putință, umplându-ne zilele cu lecturi, liceeni, ziariști și dezbateri reușite. La festivalul acesta a fost ca-ntr-o fabrica fordista care produce porțelanuri fine. Am găsit la Chișinău o generație de scriitori și de poeți care n-au nicio legătura cu obositele simpozioane moldo-române cu iz pașoptist de muzeu de taxidermie. Am văzut-o și moderat-o live pe o diva a adolescenței mele, mai nou o romancieră tare. Am discutat cu liceeni care vor scrie într-o zi literatură.
Viitor există, cel puțin până la ediția viitoare.