Un prieten englez și tânăr a avut grijă să-mi semnaleze acest articol din Timpul:
„Dicţionar de nume: Erezanu
Numele Erezanu are la bază substantivul maghiar (unguresc) füresz , cu sensul „ferestrău”, care în graiurile româneşti din Ardeal a fost împrumutat sub forma firiz .
Prin intermediul unor porecle, de la firiz au apărut numele de persoană Firiz, Firiza şi numirile de localităţi Firiz, Firez şi Firezi. În Oltenia a fost atestat prenumele Firizan, iar în documentele muntene, în sec. al XVI-lea, numele Hirizan, într-o formă populară vorbită (cu trecerea lui F în H în unele graiuri). În sec. al XVII-lea, tot în documentele muntene a fost atestat Herezan, postelnic. Prin afereză, adică prin omiterea lui H iniţial, s-a ajuns la forma Erezan, iar ca nume de familie a fost scris corect Erezanu. În documentele moldoveneşti şi în cele basarabene numele Erezanu nu este atestat. Azi, în republică, numele Erezanu este purtat de 127 de persoane.
Un articol de:Maria Cosniceanu”.
Taică-meu, care și-a păstrat certificatul de naștere nr. 74, eliberat în 1938 de autoritățile române din județul Lăpușna (și care nu mi-a folosit la nimic), a avut grijă ca numele de familie să fie scris corect în anii când numele de familie au pierdut „u”-uri de la coadă, au adăugat „ov”-uri la coadă. În acel certificat stă scris „Erizanu”. Când l-am întrebat de unde s-a luat numele „erizanu”, eram la vârsta întrebărilor, mi-a spus că, probabil, e ceva tătăresc. Și erezanii se trag de prin părțile Cahulului. Eu speram că-i din franceză, de la verbul a iriza. Asta-i din și „găina se visează păun”. Vei fi tătar. Vei fi maghiar. Francezii sunt în altă parte.
A mai fost o șansă. Eugen Negrici îmi spunea că prin Ardeal este o localitate cu numele de Erizeni. Sau Eriseni. Nu știu.
Prin anii 90 Vlad Pohilă m-a îndemnat să-mi scriu corect numele de familie: Ierizanu. Așa am scris vreo șase ani. După aia m-am plictisit. Și am revenit la Erizanu. Ceea ce l-a făcut pe regretatul Victor Dumbrăveanu să spună: „Iepurile, bietul, nu s-a plictisit de „i”, dar Ierizanu, se vede, că s-a plictisit”. De atunci, ca un blestem, nu mai știu unde să sriu „i” și unde să pun „e”.
Nu o să mă duc după arborele genealogic Stăvilă, riscul e mare ca să mă trag din Ștefan cel Mare.
Nu mă întrebați de unde provine numele. Nu știu. Nici după Dicționarul Cosniceanu.
Imaginile de mai jos nu sunt caricaturi. Așa arăt. Tătar. Maghiar. Oltean.
După Mihai Țăruș:

După Lică Sainciuc:
Între timp, am mai pierdut ceva din capodopera capilară.