Sunt abonat la Dilema veche. Azi, luni, 16 mai, poștașul moldovean a adus Dilema veche. În vraf. De la numărul din 21-27 ianuarie, cel cu dosarul „Horoscop 2016”, până la numărul din 5-11 mai (dosar „Progresul, încotro?”). Toate. Portret Pleșu lângă portret Pleșu.  Ochelari. Papion. Stânga sus. Pleșu. De vreo douăzeci de ori.
Ăștia „Sunt vechi, domnule!”
În numărul din ianuarie, pe când Republica Moldova încă nu avea Guvernul Filip, dar avea proteste în stradă, Teodor Tiță publica în Dilema veche (de atunci, citită ca noutate) „Cum să (nu) pierzi Moldova”: „România mai are încă de purtat conversații cu sine. Multe. Moldova trebuie să fie una dintre ele. Pentru că această păcătoasă și obositoare melancolie a permanentei „pierderi” a Moldovei să dispară o dată pentru totdeauna.”
Mai marele peste românii de pretutindeni a fost recent la Chișinău. Până la Dilema veche.  S-a discutat despre spațiul cultural și mediatic unic. S-a făcut și un birou peste spațiu. Cu șef. Cu planuri mari. „Fă-ți planuri de viitor, pentru că viitorul este locul în care îți vei petrece tot restul vieții.” (Mark Twain)
Nimic nu este inventat. Toate personajele sunt reale. Dilema veche e Dilema veche. Abonarea este cu bon achitat. Andrei Pleșu este Andrei Pleșu. I.L.Caragiale este I.L.Caragiale. „Sunt vechi, domnule!” e pe bune „Sunt vechi, domnule!” Difuzorul de presă e adevărat. Și e din Durlești.
Abonarea directă, constat din experiența personală cu revista Historia, e mai eficientă. Ajunge în plic. Timbrat. La o săptămână sau două de la apariție. Cam așa cum ajunge Contrafortul din Chișinău prin abonament.
Toți sunt vechi, monșer. Dar unii sunt mai vechi ca alții.