Era încă august. Pe o plajă dintr-un orășel pescăresc mediteranean, unde pietrele țineau loc de șezlong, de masă, de umbrelă, un italian făcut bine de vreo 25-30 de ani, care înnebunește doamnele indiferent de tradițiile geografice ale iubirii, citea ”Alchimistul” de Paulo Coelho. Nimic deosebit. Mii sau milioane de oameni citesc Coelho pe plajă, în parcuri, în metrou. Este cartea care se pretează pentru lectură în orice loc. Poate cu excepția biroului sau a mesei de lucru. Este ca o siestă. Dar italianul bine făcut citea pe litere. Dădea din buze. Vroia să prindă cu înverșunare fiecare cuvânt. I se dădea greu. Probabil era prima carte pe care o citea. În săptămâna în care tot ne-am urmărit el tot a dat mărunt din buze. Când am plecat l-am lăsat cu cititul la pagina 42. Era o ediție cartonată. Cu supracopertă. Cu un corp de literă mare. Aerisit. Când obosea să dea din buze se arunca în mare. Înota. Discuta cu prietenii. Cocheta cu prietena sa. Viața ieșea din fiecare mușchi al lui. Lumea părea la picioarele lui. Doar Coelho îl teroriza când revenea la culcușul lui de pe plajă. Vroiam să vad când îl va abandona. Era un chin. Era o muncă sisifică. Dar italianul bine făcut revenea la alineatele lui Coelho. Și continua. Și continua. Dând mărunt din buze. Eu am plecat. Mi-am terminat cele patru cărți luate pentru vacanță. În ultimele zile mă uitam la valuri. La pietre. La stânci. La italience. La italian. Iar el continua să se uite în literele mari care făceau cuvine. Cuvinte care făceau propoziții. Propoziții care făceau alineate. Care-l țineau în mrejele lor pe un bărbat care ar fi putut pe o plajă, la o adică,  să privească soarele, valurile, stâncile, sânii, șoldurile. Mai estetice și mai apetisante decât toate bibliotecile lumii.
Probabil că l-a citit până la capăt. Tot dând mărunt din buze. Nu știu.
Era un noiembrie. Cu vreo trei ani în urmă. Eram în vizită la niște cunoscuți. El absolvent al unei facultăți din Chișinău. Și ea absolventă a câtorva facultăți din Chișinău. Aveau un copil de vreo cinci ani. Așa cum vor să aibă toți părinții. Frumos. Ascultător până la o anumită vârstă. Alintat. Deștept. Putea citi. Știa poezii. Putea număra. Putea aduna. Putea scădea. Când toate treburile țării erau puse la punct, când toate bârfele capitalei de pe Bâc erau trecute în revistă și descopeream cât de deștepți suntem noi, cei prezenți, și câți imbecili sunt prin părțile unde nu suntem noi, venea momentul siestei la moldoveni. Recitalul de poezii al copilului de cinci anișori. I se improviza o scenă. Copilul se urca pe un scaun. În mijlocul casei. Era rugat să spună oaspeților dragi și aghesmuiți poezia ceea cu somnoroase păsărele. Apoi poezia ceea cu cățelul. După toate regulile retoricii. Dacă se încurca la un rând, atunci poezia se începea de la capăt. Apoi copilul se emoționa. Apoi arăta mofturi. Apoi lua o palmă de la tata cu facultatea făcută. Căruia nu-i plăcea intonația. Sau moftul pe care-l demonstra iubirea ochilor lui în acea seară. Apoi trebuia numaidecât de aplaudat. De lăudat.
Probabil acum copilul este un elev bun. Ascultător și sârguincios. Este lăudat pentru notele bune de părinții iubitori. Probabil va citi toate cărțile recomandate de învățătoare. După aia va citi toate cărțile recomandate în programa școlară. La facultate va citi bibliografia obligatorie. 
Dar nu va citi nicio carte din afara programei școlare.
Publicat în Didactica Pro…, septembrie 2009