Nimic. Doar radioul moldovenesc. Cel național. La prima oră. Corespondenții teritoriali transmit reportaje despre hectarele însămânțate. Aceleași reportaje, aceeași corespondenți, aceeași tonalitate ca și în anii 80 ai secolului trecut. Timofei Blănaru de la Ungheni vorbește despre o profesoară de limbi moderne care crește flori. Altfel decât Dumitrașcu, parcă, de la Briceni. Poliția rutieră încă doarme. Îmi plac la nebunie aceste ore. Fără mașini. Fără polițiști. Când ești sincer în fața kilometrilor. Craterele din drumul național sunt niște pernuțe de aer. La 180/200 km/oră.
Lipcanii nu mai sunt ca în diminețile lui Vieru. N-a mai rămas nimic din târgul evreisc. Case sure. Ardezie înnegrită de ani. Ciment. Ciment. Case obosite. Oameni obosiți. Dimineață obosită. Pomi obosiți. Primăvară obosită.
Cei doi bărbați ai neamului care urmau să mă ajute să dau jos din mașină crucea de piatră și-au găsit alte ocupații. Unul era la piață. Altul și-a fracturat piciorul. Cu o seară mai devreme.
De la deschiderea podului peste Prut Lipcanii și-au adus aminte că piața de joi de pe timpuri era cea mai mare din regiune. Vin oameni din Rădăuți, din Botoșani și cumpără până la tejghele țigări, pâine, medicamente și puieți.
Spre Chișinău. Drumarii plombează gropile. În zona Bricenilor. După toate standardele. Sapă gropile. Înlătură praful. Trece rutiera. Apare poliția rutieră. Printre tufișuri. Pândește. Cred că sunt unicii oameni neobosiți ai Basarabiei. Rumeni. Bine dispuși. Robuști. Râșcani. Aceeași polițiști. Acelelaș joc de-a vardiștii. Bălți. Aceeași polițiști. Telenești. Drumarii aruncă cu pumnul asfaltul în gropi. Și îl calcă cu cizemele lor de kirză. Radio Orhei. Plăcut surprins de calitatea emisiunilor și a muzicii. Mi-aduc aminte că dimineață pe aici ascultam Radio Moldova. Cu reportajele din 1980. După Orhei poliția rutieră nu mai stă ascunsă prin codri. Mașina poliției este în trafic.
Se apropie Paștele Blajinilor. Cu morți în pământ. Și cu morți pe pământ. Iar crucile rusești și obeliscurile sovietice din cimitire ne spun că acest pământ obosit, cu Radio Moldova, cu Radio Orhei, cu drumari de Briceni, cu drumari de Telenești, cu polițiști din tufișuri, cu polițiști în trafic, cu case obosite avea cândva un nume. Și era dimineață.
Era trecută amiaza. Intram în Chișinău.
Mai multe rezultate...
Liviu Drugă
Foarte frumos! Cel mai mult mi-a placut “Când ești sincer în fața kilometrilor”
GriArg
Eu n-am mai fost de foarte mulți ani prin părțile alea… Citind, tabloul s-a completat, logic, și cu senzația singurătatii unor locuri pe care le-am trădat (încet, pe nesimțite). Un abandon neconștienzat până la capăt. Poate dezvolt vreun complex de vinovăție urmare a acestor lecturi… Bine că sentimentul e mai mult un detaliu personal, neimportant. Animația adusă de Podul Lipcani-Rădăuți, de strădaniile drumarilor, de poliția rutieră (pe zi ce trece tot mai civilizată, nu?) sau de posturile de radio cu diverse nume (pe care le-am avut, le avem și ne vor avea) e un alt detaliu, care ar trebui să conteze mai mult…
Mircea
Anul acesta nu am ajuns pana la Lipcani, si abia acum mi-am dat seama. Acolo mi-am petecut o parte din copilarie si adolescenta. Admiram ce ramasese din podul de peste Prut si visam sa fie reparat. Acolo e inmormantata si bunica. Dar m-am gandit la ea fiind la mormantul mamei mele. La anuul viitor o sa trec neaparat. Nu vreau sa ma culpabilizez caci nu are nici un rost. Vreau doar sa accept lucrurile care nu pot fi schimbate. Si daca merge vorba de separare, fie de copilarie, fie de tara, de mama, expresia potrivita ar fi : a face doliu. Cred ca acesta si este sensul Pastelor Blajinilor.
Gheorghe Erizanu
@Mircea: E mai degrabă socializarea viilor și morților. E cel mai frumos lucru pe care l-au dat moldovenii. Dacă nu era Paștele Blajinilor, probabil, cimitirele noastre erau în pârloagă. Ca și societatea. Nicio a altă sărbătoare religioasă nu a reușit să fie atât de nobilă pe de o parte și atât de cinică pe de altă parte.
Mircea
Apropo Gheorghe, e foarte periculos cu o asa viteza pe asemenea drumuri!
Gheorghe Erizanu
@Mircea: Vonnegut a fost rugat de tânărul Joe din Pittsburg: „Spuneți-mi că totul va fi bine”. „Bine-ai venit pe Pământ, tinere, i-a răspuns Vonnegut. Aici vara e caniculă și iarna e frig. Planeta e rotundă, umedă și aglomerată. În cel mai bun caz, vei apuca aproape o sută de ani aici. Și eu nu știu decât o regulă: la naiba, Joe, trebuie să fii bun!”
GriArg
Cred ca expresia consacrata este “a purta doliu” sau “a fi in doliu”. “A face doliu” mi se pare cam… trasa de par. Altfel, daca tot veni vorba de Pastile Blajinilor, nu cred ca are legatura cu doliul (expresia suprema a durerii si tristetii), ci are o semnificatie mult mai profunda (chit ca antropologii considera obiceiul de a aduce ofrande celor adormiti ar putea avea radacini precrestinesti). La Pastile Blajinilor sarbatorim si spunem Hristos a inviat!, care in preajma mormintelor devine si mai convingator, pentru ca e un gest prin care afirmam, ca si prin credinta noastra, suprematia Vietii asupra mortii (a celor Vesnice, asupra celor lumesti, efemere) si dorinta de a ne revedea rudele adormite – intr-o lume mai buna… Un link in aceeasi ordine de idei: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2010/04/unui-frate-din-sarajevo-care-intreaba-despre-pastile-blajinilor/
Mircea
GriArg@: Vroiam sa spun “faire le deuil”, si nu am gasit termenul potrivit in romana. In sensul de a accepta o pierdere, de a lucra asupra angoasei de separare. Din acest punct de vedere am si interpretat semificatia traditii date. Despre mit si religie nu ma simt inca destul de competent sa particip la o discutie productiva. Cu respect.
GriArg
Mircea, mi-am dat seama ca nu era o traducere din rusa, dar nu am sesizat asemanarea cu franceza… Nu vroiam sa fiu categorica, doar ca, pentru urechea mea, nu suna prea firesc. In rest, sunt doar niste opinii (provenite tot din lecturi)… Sper din tot sufletul ca nu am ofensat pe cineva! 🙂
GriArg
Cred ca Pastile Blajinilor este o traditie specifica ortodocsilor (sau cel putin, romanilor ortodocsi). In orice caz, stiu sigur ca se sarbatoreste si in Ardeal.
Mircea
Intr-adevar, aceasta frumoasa traditie ne reuneste neamul, ne readuce pe toti in acelas moment la mormintele apropiatilor, ne face sa ne gandim la viata si la moarte, sa ne respectam originile si radacinile. Nu cred ca convingerele religioase aduna oamenii, ci oamenii se aduna sub pretext religios. Penru asi satesface cerintele interioare.