Azi, ca și ieri, cu scuzele de rigoare, e un text preluat. De această dată din ZdG.

Declaraţia de independenţă este unicul nostru produs bun
Interviu cu Gheorghe Erizanu, directorul Editurii «Cartier»
— Cum a evoluat cititorul de cărţi în ultimul deceniu?
— A murit cititorul sovietic. A plecat peste hotare cititorul activ (30–40 de ani). Şi au început să intre în librării cei născuţi în capitalism. Sunt tineri. Sunt bine şcoliţi. Sunt puţini. Şi nu pot fi minţiţi.
— E adevărat că se citeşte mai multă proză? Care sunt perioadele (politice) bune de scris şi de citit poezie?
— Proza s-a citit tot timpul mai bine. Şi aici există o ierarhie. Romanul, apoi nuvela. Poezia este locomotiva unei limbi. Iar într-o locomotivă sunt doar câteva locuri. Sunt locurile profesioniştilor. Sau ale romanticilor incurabili. Postmoderniştii, fracturiştii, neopostnaturaliştii sunt romantici. (E cam arogantă constatarea. Dar nu e din rea-voinţă.) Restul pasagerilor citesc romane, ascultă muzică, visează cu ochii deschişi, aruncă priviri, caută lucruri şi fiinţe frumoase, taie frunze la câini. Mă rog, fiecare cu nevoile sale. În această babeloniadă tăiatul frunzei la câini e pe primul loc. Visatul cu ochii deschişi e pe locul doi. Urmează privirile în căutarea unor fiinţe sau lucruri frumoase. Şi undeva, unde, de obicei, în statistică stă Republica Moldova, apare cititul romanelor. Iar acolo pe unde, de obicei, stă Sudanul, apare şi poezia. Sunt lucruri fireşti. O societate unde în prim plan stă cititul romanelor sau cititul poeziei înseamnă că e luată din «Livada cu vişini». Şi urmează sfârşitul.
În toate perioadele politice e bine de scris bine. Şi poezie. Şi proză. În perioadele totalitare scriitorul vrea să pară altfel decât este. Încearcă să se prezinte mai bine, mai lustruit decât este. El vrea să dea bine la sus-puşii momentului. El vrea să dea bine la cititor. Şi, de obicei, dă prost peste tot. Într-o societate meschină şi scriitorul este meschin. Sau devine meschin. Unii mor tineri. Şi atunci nu reuşesc să fie dominaţi de societate. Acei scriitori devin canonicii morali.
De obicei, în societăţile totalitare sau infantile instrumentele poeziei sunt cele mai utilizate. Poezia este prerogativa celor tineri. Poezia se scrie până la 40 de ani. (Arghezi nu ţine. Este o excepţie.) Şi «tot românul s-a născut poet» vorbeşte mai degrabă despre o naţiune tânără decât despre o realitate poetică. Poezia creşte din iluzii, dorinţe, revoluţii.
Proza se scrie după 40 de ani. De oameni maturi. Care nu mai au iluzii. În societăţile mature. Deja bine conturate. Unde lucrurile decurg firesc. Proza e apanajul evoluţiei.
Marii poeţi au apărut în perioadele revoluţionare şi au visat revoluţii. Marii prozatori au constatat înfrângerile revoluţiilor.
E cert, însă, un lucru. Nici poeţii, nici prozatorii nu sunt oameni fericiţi.
— Cum a evoluat în acest răstimp businessmanul Erizanu?
— Nu cunosc asemenea tip. Ştiu unul. Dar acela era editor.
— Care cărţi le plac şi care nu le plac moldovenilor?
— La începuturile «Cartierul»-ui credeam că ştiu. Cu trecerea timpului, îmi dau seama că nu mai ştiu ce cărţi plac şi ce cărţi nu plac. A fost un vacuum al sistemului de valori în aceşti 20 de ani. Sistemul meu de valori este doar al meu. A avut loc o fragmentare a valorilor. Fiecare moldovean are propriul sistem de valori. Sau nu-l are. Dar nici nu vrea să-l aibă. Probabil, e bine.
— Şcoala, universitatea actualmente – în ce relaţie crezi că sunt cu cartea (în R. Moldova)?
— Eufemistic vorbind, relaţia se numeşte dezastru. Punctual, învăţătorii claselor primare sunt cei care educă viitorii cititori. Ei sunt maeştrii sau killerii viitorilor cititori. Profesorii din gimnaziu, liceu, universitate doar conturează sau şterg ceea ce au făcut învăţătorii.
Studenţii care învaţă în universităţile ce pregătesc învăţătorii de mâine vor spune mai degrabă că Umberto Eco este o marcă de parfum, Camus e o lenjerie intimă, iar Palahniuk este mirele de pe acel cal alb din povestea văzută la televizor.
Eu nu înţeleg, de ce şcolile, universităţile găsesc bani pentru mese, scaune, vopsea şi cronic nu au bani pentru cărţi. Ei învaţă din mese, din scaune? O singură bibliotecă universitară din R. Moldova are toate cărţile «Cartier». Avea. E vorba de Universitatea din Bălţi. Nu cred că bugetul celor de la Bălţi era mai mare decât al Universităţii de Stat din Moldova. E vorba de atitudine.
— Cartea electronică, internetul subminează cartea tipărită?
— Cartea electronică, internetul nu subminează cartea. Probabil, în timp, va afecta tipografiile. Ca editor, eu sunt foarte calm. Dacă aş fi tipograf, atunci aş fi un pic stresat. Cartea va fi ca în acel cântec: «Jane, Jana n-a murit, Jana se transformă». Cartea tipărită va deveni un obiect scump, foarte scump. Bibliotecile bune vor aduce dividende mai mari decât acţiunile «Gazpromului». Ebookul înseamnă un acces mai mare la carte. Cartea intră în lista produselor care vor pătrunde în societate pe sistemul orizontal. Cartea tipărită înseamnă, totuşi, o vânzare piramidală. Depinde de spaţiu, loc, cantitate. Ebookul, sau cartea electronică, dacă deranjează acest termen englezesc, şterge frontierele, spaţiul, cantitatea. Este o evoluţie. Ca în acea afirmaţie: «La început nimeni nu putea citi, apoi câţiva au putut citi, apoi mai mulţi au putut citi, acum toţi pot citi».
— Fiscul are şi faţă de om cititor de cărţi?
— Înţeleg că te-ai documentat. Şi ai citit ceea ce am scris pe blog. Când o donaţie de carte, făcută în limitele legii existente, nu era acceptată de fisc. Şi trebuia impozitată cu 15 la sută. Plus amenda. Plus penalitatea pentru trecerea anilor. În fisc sunt diferiţi oameni. Am fost verificat de doi inspectori fiscali. Apoi trimis un «recontrol». Cu un alt inspector fiscal. Apoi tot felul de întrebări idioate venite de la o singură persoană. Cu drept decizional. Bate la ochi atunci când o editură plăteşte mai multe impozite decât agenţi economici care au doar două conturi în bilanţ: cumpărat/vândut. Impresia lor era că nu poţi face bani pe carte. Nu ştiu. Adevărul e că am ajuns să discut cu oameni ai fiscului moldovenesc care citesc. Atât doar că ei au soarta comisarului Cattani. Asta am aflat-o ulterior.
Mai nou, am aflat de la o reţea de librării că fiscul le cere certificat că cartea (pardonabilă cacofonie) este carte. Degeaba fiecare carte are ISBN din 13 cifre, din care fiscul sau orice om care ştie cifrele până la 10 poate descifra regiunea geografică, ţara, editorul şi fiecare ediţie. Degeaba cărţile au CZU, degeaba au descrieri ale Camerei Naţionale a Cărţii.
— Top vânzări: carte pentru copii sau pentru maturi? Cine câştigă competiţia?
— Competiţia este câştigată de cartea pentru copii, care arată exact aşa cum arăta cu 20 sau 40 de ani în urmă. Dacă vii cu un alt fel de carte pentru copii, atunci rişti să pierzi competiţia. Cărţile pentru copii sunt cumpărate de părinţi. Părinţii ştiu cărţile copilăriei lor. Cărţile copilăriei lor erau cumpărate de părinţii lor. Aşa a încremenit cartea pentru copii în anii ’70 ai secolului trecut. Copilul nu alege. Părintele alege în locul lui. Iar părintele ştie cel mai bine ce-i trebuie copilului. Încă avem mare noroc că străbuneii nu ştiau carte. Ca în poezia lui Busuioc. Altfel cartea pentru copii de azi ar fi identică cu cea din anii ’40 ai secolului trecut.
— Aţi tipărit recent şi Declaraţia de independenţă a R. Moldova, care a şi ajuns în topul vânzărilor. O cumpără lumea din protest? Din patriotism? Sau ca să o şi citească?
— Declaraţia de independenţă a fost făcută de «Cartier» ca o reacţie la portretele lui Voronin, care erau în toate birourile administrative ale R. Moldova. Este istorie. Este onest să fim cinstiţi cu această istorie. Au trecut 20 de ani şi nicio oficialitate nu s-a gândit că e bine să fie tipărită şi să ajungă la orice doritor. Apropo, Declaraţia de independenţă are un text foarte bun. Acel buclucaş decret prezidenţial din iunie trecut este, de fapt, un alineat din Declaraţie. Şi cred că e bine să ştim cine a semnat şi cine n-a semnat Declaraţia de independenţă.
Nu ştiu de ce lumea dă 16 lei pe Declaraţia de independenţă. Pe de altă parte, R. Moldova n-a produs nimic mai bun de atunci. Este unicul nostru produs bun. Dacă se citea mai des Declaraţia şi se respecta ceea ce stă scris acolo, poate eram în altă situaţie astăzi.
— Care a fost revoluţia ta?
— E cea din ’89. Pe care am irosit-o.
— Cum ar fi o revoluţie ideală?
— Cred că ai greşit adresantul. Eu nu sunt Che Guevara. Nu există revoluţii ideale. Nicio revoluţie nu este ideală. Revoluţiile înseamnă schimbarea radicală a paradigmei oficiale (administraţia statului ş.a.m.d.) şi a paradigmei neoficiale (tradiţii, obiceiuri ş.a.m.d.). Prima paradigmă poate fi schimbată imediat. A doua durează. De aia revin reacţionarii. Şi revoluţiile sunt furate. Eu sunt adeptul evoluţiilor. Dar asta e teoretic.
— Ai fi putut cumva să previi furtul de revoluţie de la generaţia fiicei tale?
— Nu. Fiecare revoluţie are sanculoţii săi.
— Cum sunt angajaţi oamenii la o librărie?
— Este o întrebare capcană? Au fost angajaţi diferit. Mă interesează să fie oameni cu caracter, oneşti, neconflictuali, să vrea să înveţe şi cu nervii tari. Eu, de obicei, pun pe masă vreo 20 de titluri din diferite domenii, colecţii. Şi rog candidatul să sistematizeze cărţile.
— Cine intră în librăria din zona Pieţei Centrale?
— Sper, dar sunt prea naiv, să prind timpurile când se va spune că Piaţa Centrală este în zona Librăriei din Centru. Sunt diferiţi cumpărători. Sunt şi oameni de la ţară, sunt cumpărătorii care intră şi în celelalte Librării «Cartier». Suntem vizavi de Interne. Dar unicul cumpărător de la Interne era fanul Librăriei din Hol. Acu a crescut în grad. A ajuns la Curtea de Apel. Librarii îmi spun că cei care intră o dată în librăriile noastre numaidecât revin.
— Ce trebuie să citească în primul rând politicienii din Moldova?
— Din birourile parlamentare, incendiate în aprilie 2009, s-a scos parcă «Hustler» (revistă lunară porno editată în SUA, n.r. ). Pot să dau o listă de cărţi erotice, dar ei o vor vrea ulterior să fie exclusivă şi atunci vor interzice bietele cărţi în librării. Dacă e să dau câteva nume, lectură neobligatorie şi laxă, atunci ar fi: Llosa cu «Sărbătoarea ţapului» şi «Războiul sfârşitului lumii», Kessinger cu «Diplomaţia», Murgescu cu «Europa şi România», un Houellebecq (orice din romanele sale), Sorokin cu «Den’ opricinika», un Hemingway (poate «Pentru cine bat clopotele?»), Marquez cu «Un veac de singurătate». E o tâmpenie. Ceea ce spun. Oricum nu obţin nici un cititor. Să citească Swift. Doar Swift. De dimineaţă până seara.
— Ai făcut jurnalism. De ce?
— Am o meteahnă. Iau lucrurile în serios. Asta am învăţat. Asta pot face. Sau puteam. Aşa credeam. Îmi plăcea. Am făcut jurnalism în domeniul culturii. Tot pe lângă cărţi am fost. Cartea este unicul suflet care nu trădează şi nu te va trăda niciodată. Este unica afirmaţie valabilă din acest interviu. Restul sunt speculaţii.
— Eşti blogger. Cum e pentru un cititor de neoprit şi un editor de carte să ţină blog?
— Nu sunt un cititor de neoprit. Încerc să-mi fac meseria. Să fiu la curent cu ce se întâmplă în domeniul meu. Atât. Blogul era conceput ca o modalitate de a aduce mai mulţi vizitatori pe www.cartier.md. Şi eu împreună cu meteahna mea tot facem rânduri de 5 ori pe săptămână pentru cei care vor să mai vadă cum trăieşte o editură şi ce cărţi mai face. E ca în filmele cu mafioţi: «Nimic personal. Doar afaceri.»
— De ce scriitorii de cărţi mai scriu şi bloguri? (Mă refer şi la cei pe care îi ai în blogroll.)
— Pentru vizibilitate. Un scriitor ascuns în foişorul său va muri şi nimeni nici nu va observa că a murit un scriitor. Este un element al democratizării scrisului. Bătrânul Saramago, nobeliatul, a avut şi el blog.
— Cărţile din casă – ce efecte au asupra copiilor? Ai văzut case fără cărţi?
— Imens. Un copil crescut printre cărţi are şanse mari să citească. Tot aşa cum un copil crescut printre sticle de votcă are neşansa să devină alcoolic. Eu sunt adeptul lui Piaget. Nu cred şi n-am crezut, aşa am fost educat de părinţii profesori şi de bunica Claudia, nicio iotă în teoria lui Makarenko. Am văzut case fără cărţi. Am văzut case fără oameni. Am văzut oameni fără case. Suntem diferiţi. Sunt oameni fericiţi fără cărţi. Sunt oameni necăjiţi cu cărţi. Nu-mi cere să spun că în fiecare casă trebuie să fie cărţi. Cartea devine un obiect de lux.
— De ce se vinde atâta carte în limba rusă pe străzi? De ce lipseşte cartea de limbă română de pe străzi?
— Dacă se vinde, atunci înseamnă că are cumpărător. Cartea rusă se vinde mai bine şi în librării. Librăriile cu carte rusă au încasări mai mari decât cele care pun accentul pe cartea românească. Eu nu sunt adeptul vânzării cărţilor la tarabă. Cartea este expusă intemperiilor atmosferice. Şi este un mit foarte frumos ambalat că un titlu de la tarabă e mai ieftin decât acelaşi titlu în librării. Şi e foarte bine că lipseşte cartea română de pe străzi. E foarte trist că ea se vinde mai greu decât cea rusească în librării.
— Ce autori urmează să editezi?
— Vom continua colecţiile pe care le avem. Poate mai puţin vom scoate carte pentru copii. Vom scoate un Alice în ţara Oglinzilor într-o nouă versiune românească semnată de prozatorul Radu Tătărucă şi cu ilustraţii de Lică Sainciuc. Vom schimba faţa colecţiei Biblioteca Deschisă, care va fi coordonată de Vasile Ernu. Aici vor apărea câţiva autori foarte cunoscuţi pe aiurea. Dar care scriu în limbi de circulaţie mică. Vom scoate cel mai cunoscut roman al bulgarului Gheorghi Gospodinov. E prima traducere din literatura bulgară după anii ’90. În aceeaşi colecţie va apărea georgianul Zaza Burculadze cu romanul Instant Kafka. Din rusă va fi tradus romanul Sanka de Zahar Prilepin.
La capitolul schimbări de imagine. Vom veni cu o nouă faţă a colecţiei Poesis. Colecţie care a devenit anticamera Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, cel mai important premiu pentru un poet român în viaţă. Până în toamnă, cred, vom veni cu două volume din poetul Matei Vişniec.
Iar în martie venim cu Biblia etiopiană sau Cartea regilor, cum mai era numită, o carte fundamentală a umanităţii.
— Dacă ai deschide o librărie în Parlament, la ce titluri ar fi rând?
— Ai ceva cu cititul deputaţilor. Era o librărie în parlament. Pe timpuri. Era a altui distribuitor de carte. Este riscant. Parlamentele ard. Cărţile nu.
— Ce citeşti în prezent?
— Am ajuns să am câteva cărţi pe noptieră: «Cimitirul din Praga» a lui Umberto Eco, «Europa şi România» de Murgescu, tot ce este în română din Bolano, «Frumoasele străine» de Cărtărescu şi o antologie de poeme a lui Allen Ginzberg. Mai am vreo 30 în noptieră. Şi câteva pe la serviciu. Acolo e vorba şi de manuscrise. Şi trebuie să le citesc şi pe ele. Sunt multe care niciodată n-ajung cărţi. Sunt unele care ajung cărţi pe la alte edituri. Şi atunci îmi dau seama că, totuşi, suntem o editură bună. Ne putem permite să refuzăm manuscrise bune. Important e să nu le scăpăm pe cele foarte bune.
— Îţi mulţumesc.
Pentru conformitate, Alina RADU