Oamenii deștepți înregistrează discursurile de la lansări de carte. Oamenii harnici le descifrează. Cei care știu a citi semnele de pe coperta cărții vor înțelege, cu siguranță, de ce noi credem că această carte este foarte importantă și este altfel decât cărțile despre aromâni din istoriografia românească.
Mai jos reproduc discursul istoricului Andrei Pippidi de la lansarea volumului în cadrul Târgului Gaudeamus – Carte de învățătură.
Înainte de felicitările cuvenite autorului, dați-mi voie sa încep cu alte felicitări, nu mai puțin meritate, pentru editura Cartier, fiindcă sunt într-adevăr impresionat de calitatea acestei traduceri care reprezintă un volum excepțional de munca atentă și mă bucur că au avut încredere în autor și în temă, apucându-se să ofere publicului românesc această lucrare despre care am să vă spun puține cuvinte și în orice caz numai acelea pe care mi le îngăduie meseria mea de istoric și preocupările mele care nu s-au aventurat în direcția aromânismului sau ca sa spun pe limba mea, în direcția romanității balcanice.
Ce am de scos în evidenţă e faptul ca Nicolas Trifon a dovedit că e în stare să scrie o lucrare de mare erudiție cu o conștiinciozitate impresionanta, exemplară. Bineînțeles, dumneavoastră nu o să așteptați de la mine să vă spun dacă aromânii sunt un popor sau nu, dacă limba lor este un dialect sau o limbă ș.a.m.d.. Sunt întrebări cărora , dacă s-a încumetat să se apropie de răspuns, autorul acestei cărți a făcut-o cu o deosebită discreție și eu salut și respect această discreție fiindcă astfel nu a trecut ca alții de atâtea ori peste marginile unei certitudini temeinice și chiar peste al bunei cuviințe pe care trebuie să o păstram.
Deci ca erudit, ca frate al meu în această profesiune de istoric pe care o îndrăgim de cincizeci de ani, aş avea foarte puține lucruri de adăugat dat fiind că expunerea lui mi se pare extraordinar de completă, vreau să spun acoperind întreg Evul Mediu așa de zbuciumat și pentru care izvoarele sunt desigur mai rare decât am fi dorit și îndrăznind sa meargă până în zilele noastre adică cercetând situația aromânilor  risipiți cum au fost și sunt încă în toate statele acestei regiuni, în afară de Kosovo, dar cum noi nu recunoaștem statul Kosovo…
În orice caz, spuneam că sunt foarte puține lucruri pe care le-aș mai fi adăugat bizuindu-mă în primul rând pe o carte apărută de curând de tot la Roma de Giusepe Stavile, care se cheamă   « Valachi e Valachie della literatura franceze medievale » și sunt aici câteva titluri de cântări epice franceze sau italo-franceze din secolele al XIII-lea și al XIV-lea care nu erau până acum cuprinse în bibliografia subiectului. Ce e interesant este că, și aici autorul a făcut o observație justă, în prima  parte a secolului, adică îndată după cruciada  a IV-a, vlahii sunt priviți ca și cum ar fi sarazini, ar fi asociați cu păgânii, necredincioșii. Cu timpul însă începem sa citim despre « le roi de blaquie », despre « la province de blaquie »  ș.a.m.d.. Toate astea se apropie de realitatea ţărilor romane asupra cărora se va întinde curând cucerirea otomană.
Deci, mai nimic de adăugat. Ba da, încă ceva, de data asta privind istoria modernă și anume momentul foarte important al Iradelei Sultanului, adică momentul când suveranul Imperiului  Otoman recunoaște drept milet, drept națiune egală în drepturi cu toate celelalte (națiuni) musulmane sau creștine pe vlahi este 1905, 23 mai și despre asta îi recomand lui Nicolas să vadă amintirile diplomatice  ale lui Alexandru Lahovari care s-au publicat de curând, s-au reeditat de curând. Publicate pentru prima dată în « Convorbiri literare » prin anii 35-37 și acuma reeditate. E într-adevăr, în sfârșit, o suma de informații foarte utile despre  situația de atunci în Imperiul Otoman.
Vedeți, eu consider ca această carte ne face să pășim înainte pe drumul cunoașterii mai limpezi a împrejurărilor din Balcani și întreaga istorie a aromânilor așa cum a fost cercetată și expusă în această carte este un exemplu pentru oricine se apropie de temă.
Acum câtva timp, chiar în 1989, domnul Nicolae Tanașoca ținea o comunicare intitulată «Este posibilă o istorie a romanității balcanice?».
Atunci era încă un semn de întrebare pe care eu îl șterg acum.