Goma în seria de aur a „singuraticilor” basarabeni
de Andrei Țurcanu


Încercând în „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” să schițeze o tipologie a scriitorului din partea stângă a Prutului, Mihai Cimpoi susține: „De fapt, regimul sufletesc al literatorului basarabean este unul paradoxal, îmbinând tipul naiv, corespunzător unui homo naturalis (sau homo folcloricus în plan artistic), cu tipul paroxistic al exilatului care se află mereu într-o situație limită…”.  În continuare mai constată și existența unui al treilea tip, căruia îi spune „homo naturaliter christianus”. Voi lăsa la o parte pe acest de la urmă homo naturaliter christianus, el necesitând o altfel de încadrare și o abordare aparte, și mai departe voi stărui asupra primelor două tipologii, cel al scriitorului naiv-folcloric și cel „paroxistic”, „al exilatului care se află mereu într-o situație limită”. Voi menționa că „naivitatea” și „folclorismul” adesea nu sunt decât semne ale unei intuiții artistice rudimentare, aceste caracteristici probând foarte rar un gust estetic rafinat și o sincronizare cu o conștiință literară superioară de performanță. Excepțiile fericite (Grigore Vieru în poezie sau Ion Druță și Vasile Vasilache în proză, ca să folosim doar aceste exemple din literatura basarabeană postbelică) au demonstrat un remarcabil talent nativ și o intuiție extraordinară a esteticului, care le-a ajutat să învingă inerțiile unui localism etnografic vetust și să devanseze condiția banală de clișeu literar. În mare însă, tipul naiv de scriitor sau de homo naturalis atestă mai degrabă, dincolo de puținătatea vocației, o insuficiență de caracter și o lipsă de orizont, vegetarea comodă fiind deopotrivă lene intelectuală, conformism, supunere meschină „fericelor” delicii conjuncturiste, dintre care – nu în ultimul rând – adulația unui public cu o educație estetică elementară. De aici și alternanța sa – profitabilă – între o falsă tradiție, o uzuanță a umilinței și a vaetelor în surdină, și căderile frecvente în retorisme patriotice de circumstanță.
Celălalt, „tipul paroxistic al exilatului care se află mereu într-o situație limită”, este accidental, însă unul de excepție, mai puțin sau deloc înțeles și gustat, o rara avis de care, parcă, Basarabia nu are nevoie și la care, la o adică, ar putea ușor și fără regrete să renunțe. Exemplul cel mai concludent este romanul lui Vladimir Beșleagă „Viața și moartea nefericitului Filimon”, care, în ciuda unor încercări disperate ale unor cercetători (Alexandru Burlacu, întâi de toate) de a-l readuce și a-l impune în actualitate, rămâne încă, pentru literatura română din Basarabia, un corp străin, un roman nespecific și neînțeles.
Aceasta nu înseamnă, însă, că paradigma „paroxistică” nu are rădăcini basarabene și că la baza condiției de scriitor „exilat” nu se află un specific al locului. O tradiție de un veac și ceva demonstrează că Basarabia a dat literaturii și culturii române un șir de personalități, care, refugiate peste Prut, au răzbunat „exilul interior” de acasă printr-o exuberanță creatoare paroxistică, de o urieșenie „monstruoasă”. „O masă de creativitate”, ca să folosesc formula lui Constantin Stere dintr-un comentariu pe marginea creației lui Tolstoi, vine să suplinească închiderile rămase în urmă, marcate de prezența covârșitoare a Leviathanului imperial rusesc, și să răspundă provocărilor unui refugiu cu necontenite ambiguități și dramatisme fără de sfârșit.
Nu prea mulți ca număr, dar venind cu grandoarea și cu specificul unei opere și al unei activități socio-culturale care evocă limpede gigantismul geologic în manifestările sale de stihie dezlănțuită, ei formează un grup distinct, inconfundabil. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma, lângă care ar trebui să-i așezăm pe Alecu Russo, un precursor care, cu poemul „Cântarea României”, dă startul acestei serii paradigmatice de creatori, și pe Antonie Plămădeală, basarabeanul care a lăsat în urma sa o bibliotecă întreagă de studii istorico-literare și cercetări ecleziastice iar, în calitate de mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, o uriașă operă culturală-gospodărească, prin ridicarea sau restaurarea unor biserici, mănăstiri și clădiri istorice. Marea lor contribuție la cultura și literatura română este caracterul și deschiderea spre universalitate.
Nu mi se pare deloc întâmplător faptul că un scriitor originar din Basarabia este, înaintea lui Mihai Eminescu din „Ce-și doresc eu ție, dulce Românie”, primul autor care dedică României un poem patetic, plin de „blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului” (Nicolae Iorga). Intransigența de atitudine și mesianismul național expres al tuturor acestor basarabeni „în refugiu”, este, am putea spune, replica definitorie și inevitabilă a marginii. E, mai întâi, un fel de a riposta al autorilor, în libertatea patriei regăsite, la strangulările și închiderile de-acasă, o defulare a sentimentului național interzis, suprimat acolo de puterea inexorabilă a unui imperiu. Dar e și reacția de o violență vitriolată a marginii recalcitrante, magmatice, reacție exprimată, de obicei, în termeni de sarcasm, cu o vehemență profetică a limbajului, la indolența, corupția și lipsa de ideal în care se bălăcește centrul căldicel. E revolta românului de la margine care, în visările sale a închipuit – ca Vanea Răutu, personajul lui Stere – o „Patrie ideală”, un vis măreț croit la scara uriașă oferită de mentalul dimensional al imperiului de care a fugit, pe care îl urăște, cu care, însă, în interiorul său, se măsoară și față de care se autoidentifică. Un imperiu-colos care, prin proporțiile gigantești și deschiderile nemărginirilor sale, l-a marcat psihologic și spiritual și i-a modificat sistemul de evaluare, impunându-i în relațiile cu semenii din jur, cu creația și cu națiunea sa un registru al criteriilor absolute.
Un anumit sentiment al absolutului în toate, o pornire care nu se vrea și nicidecum nu poate fi îngrădită și care ușor poate fi asemuită cu volnicia sau cu fanatismul, este hotărâtor pentru acești autori basarabeni „în refugiu”, chiar dacă poate nu întotdeauna putem bănui influența mentalului imperial. Ceva neobișnuit se întâmplă cu această „margine” din Est a românismului. Acasă, pitită, ca melcul, în cochilia unui fatum al plângerii în surdină, cuminte și capabilă de toate mlădierile și plierile după cele mai imperceptibile vânturi ale sorții, la atingerea cu centrul, parcă trezită dintr-o letargie seculară, ea se dezlănțuie cu o violență anarhică, debordantă, incoruptibilă. E o putere uriașă, tulbure, excentrică, neobișnuită, care – de la Hasdeu încoace – uimește, mai întâi, până la stupoare, provoacă imediat un interes general și o admirație profundă pentru ca, mai apoi, după ce elementul de surpriză se epuizează, să intre în joc cel de „nepotrivire” a aceluiași cu sine, de iritare, de vrajbă, de ură. Se împlinește, cu alte cuvinte, datul „Mioriței”. Numai într-un târziu vine înțelegerea și aprecierea meritată, dar și acestea, de obicei, se modelează mereu după capriciile unei istorii ingrate.
Referindu-se la genealogia familiei Hâjdeienilor, George Călinescu remarca în „Istoria” sa că aceasta „sugeră ceva din haosul scitic”. E o formulă în care se încadrează perfect și Stere, dar și Goma. La Antonie Plămădeală rădăcinile genealogice se întind în Transnistria, stabilindu-se mai apoi într-un amestec de nume din tot centrul Basarabiei. Remarcabil este însă altceva. În România, acest „haos” de margine devine, printr-o inexplicabilă și sublimă alchimie a spiritului, vârful de lance al unui românism categoric, revigorator. La mijloc este mai mult decât un sentiment oarecare. E un mod de existență fundamental, un fel de a trece totul prin temperatura înaltă a unei trăiri care nu lasă nimic în afară. E ceva structural cu totul diferit de patriotismul de conjunctură, fals și meschin, al „bugetofagilor”, vorba lui Eminescu, din această Patrie regăsită, ceva care se opune radical autosuficienței nepăsătoare a acestui centru moleșit și diluat, care își drapează interesele egoiste și indiferența față de „țara reală” cu o retorică goală, sforăitoare sau, dacă e să ne referim la Paul Goma, cu o servilă conlucrare cu ocupantul și, mai încoace, cu invocarea sibilinică a unor pretinse interese geopolitice de gen mai înalt. E firesc, așadar, ca această forță de la margine cu sigiliul geologicului în ea, rebelă și excesivă, să stârnească nedumeriri, dezaprobări, ostilități acerbe. Soluția cea mai la îndemână pentru „rezolvarea” profundelor incongruiențe de criterii și de optică, este, pentru „rrromânul-verde” asupra căruia își varsă mereu năduful Goma, nerecunoașterea în acești tulburători de „liniște” a identicului, insinuarea „intrusului” străin, a alterității de fond, a dezacordului de esență. De aici și persistența nătângă a imaginilor deformate prin refracție litotică și rea-credință: husarul turbulent, impudic și nebunul din castelul de la Câmpina Hasdeu, autorul unui „roman rusesc”, „trădătorul” Stere, mitropolitul cu „ambiții” de general de securitate Plămădeală, „lipsitul de talent”, „evreul” Goma.
Gelatina românească a centrului nu se identifică și nu se regăsește în magma cauterizatoare, în viziunile gigantești și în proiectele uriașe de creativitate ale românismului de la margine, o respinge, o bagatelizează ori o trece la paranoia. În acest sens, destinul lui Eminescu, poetul băgat în cămașa de forță, nu este altul decât cel al basarabenilor. Fascinația aproape mistică față de erudiția lui Hasdeu din timpul vieții n-a putut, de exemplu, să opună barierele necesare răspândirii unei opinii comune, descalificante, privind opera sa istorică. Sub presiunea unui scepticism domestic și banal, alimentat îndeosebi de bizarele sale experimente oculte de la sfârșitul vieții, genialele intuiții hasdeu iene au fost cu ușurință trecute la categoria ciudățeniilor fanteziste. Astfel, târziu încoace, un cercetător al „Etimologicum”-ului, Aurelian Sacerdoțeanu, vorbea de „conspirația tăcerii asupra operei istorice a lui B.P. Hasdeu”. Mircea Zaciu găsea că și opera sa literară a fost eclipsată de o receptare defectuoasă. Cauza? „Nordicitatea” hasdeuiană nu a sincronizat cu „arta rațională și senină” a junimiștilor. Referindu-se în „Istoria critică a literaturii române” la Constantin Stere, Nicolae Manolescu scrie că „relativa uitare, venită după vâlva din timpul vieții, este de două ori nedreaptă”. Criticul însă pierde din vedere ori se jenează să amintească faptul că „vâlva din timpul vieții” a fost relativă, cu intermitențe, și că „uitarea” de după 1944 nu este decât o punere brutală la index a numelui și a operei marelui basarabean de către sovietici. Un singur detaliu s-ar mai cere invocat pentru a înțelege până la capăt „amnezia” care s-a lăsat peste această figură luminoasă a literaturii române – campaniile furibunde permanente orchestrate de caracuda politicianistă a epocii, care au culminat cu cinicul și lapidarul „necrolog” al lui Stelian Popescu: „A murit trădătorul Stere”. Ura pe care i-au purtat-o mereu, timp de câteva decenii la rând, gazetele, partidele și politicienii din România, recunoștea Stere în cunoscutul său pamflet politic „Documentări și lămuriri politice. Lămuriri”, „e fobia faţă de un om a cărui rigiditate doctrinară, a cărui pornire necruţătoare de a duce toate tezele până la ultimele lor consecinţe logice şi a cărui pasiune neînfrânată în susţinerea şi propaganda convingerilor sale îl profilează pe orizontul vieţii noastre publice într-un contrast atât de tăios cu elasticitatea intelectualului regăţean – pe care îl poţi pune pe patru coloane, aproape în toate afirmările lui „teoretice”,- a intelectualului proteu…”.
„Singur împotriva tuturor”, sintagma prin care se autodefinește autorul romanului „În preajma revoluției” și care îl prinde perfect și pe sihastrul de la Câmpina, Hasdeu, apare, printr-o firească continuitate de destin (destinul scriitorului basarabean în refugiu, a omului de caracter bântuit de daimonul Absolutului, a desțăratului în propria Patrie) și la Paul Goma. Reacția, în ciuda distanței de peste trei sferturi de secol, este una previzibilă, neschimbată. „O culegere de scrisori din aceiași ani se întitulează „Singur împotriva tuturor”. Goma este însă un erou prea mic pentru un război atât de mare. „Jurnalul” e opera paranoică a unui autor bolnav de mania persecuției – scrie Nicolae Manolescu în „Istoria” sa – ținând în continuare să-și deșerte peste zvonistica lui Pleșiță și propria bilă: „La precaritatea talentului s-a adăugat o lipsă flagrantă de onestitate intelectuală și morală”. Deloc întâmplător, credem, autorul oblicește un „duh paranoic” și la „răzvrătitul”, „excesivul” și „dezordonatul” Hasdeu, mai exact, în nuvela „Ioan Vodă cel Cumplit”. Deși față de Hasdeu, totuși, nu-și poate reține o tulbure admirație („Tot ce vine în atingere cu el capătă deodată un aspect straniu și vrăjitoresc, nebulos și neliniștit, ca și cum ar aparține unei ordini supraumane de lucruri. (…) Inegalul scriitor este în acelaș timp și unul fără egal.”), insinuarea paranoiei nu credem că este întâmplătoare. Stigmatul „nebuniei”, alături de alte calificative cu intenție minimalizatoare sau accentuat distructivă, s-au perpetuat prin vreme, fără încetare, la adresa acestui șir de basarabeni. Fie că au fost invocate ca o scuză, fie că s-au aplicat ca o acuză, întotdeauna ele au vizat tălăzuirile stihiale ale caracterului lor inflexibil, românismul lor profund și necorupt, transpus într-o nestăvilită voință de creație și adevăr. „Etimologicum”-ul lui Hasdeu, publicistica doctrinară, dar și romanul „În preajma revoluției” lui Stere, seria de romane concentraționale, ”Jurnalul” și, mai ales, cartea despre Basarabia a lui Goma „Săptămâna roșie”, și, nu în ultimă instanță, seria de biserici, mănăstiri și clădiri istorice reconstruite ori ridicate din nou de mitropolitul Antonie Plămădeală într-un vreme când în România locașurile sfinte se dărâmau într-o larmă veselă de aplaudaci au stârnit ranchiune, ură și dușmănii neînduplecate. Prin aceste inițiative uriașe și acte debordante de creativitate marginea românismului nu a făcut decât să răzbune mereu, repetat, „exilul interior” de acasă, dar și deziluziile refugiului într-o Românie, unde Patria ideală nu se regăsește, iar românismul e monedă calpă pentru speculanții politici sau, mai rău, cuvânt de ocară supus oprobiului public. „Masa de creativitate” a acestor basarabeni în refugiu vine mereu – ca un nesațiu de afirmare națională – să restabilească osia în cumpănă a românismului, să așeze, prin forța Adevărului, Patria ideală în centrul acestei patrii geografice „turcite”, iar prin aceasta s-o re-dea spațiului cultural căruia ea aparține de facto – Europei. Curios, nici Hasdeu, nici Stere, nici Goma și nici mitropolitul Antonie nu au arătat vreodată că s-ar simți în ceea ce fac într-o inferioritate față de Europa. Marginea excesivă, anarhică, liberă, regăsită în rol de resuscitare a funcțiilor atrofiate ale Centrului, nu mai recunoaște complexele umilitoare de periferie culturală. „Suntem ţara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot.” Vorba lui Noica îi prinde perfect și pe singuraticii autori basarabeni în refugiu.
***
După 1989 mai mulți tineri din Basarabia „trec Prutul” mânați fie de o simplă curiozitate, fie, cei mai mulți, ducându-se în România la studii. Dintre aceștia din urmă, pe parcursul a numai unui deceniu și ceva de cum s-au deschis hotarele, în noua literatură română s-a afirmat un grupuleț zgomotos de basarabeni, unii situându-se chiar, sigur, în rolul de „deschizători de drumuri”. Cazul romanului „Iepurii nu mor” de Ștefan Baștovoi este cel mai edificator în această privință, fiind și unicul, poate, în stare să țină piept exigențelor unei severe grile axiologice. Ceilalți, ca să mă refer doar la cei mai cunoscuți, după revenirea „fracturistului” Dumitru Crudu în „țară” și plecarea lui Baștovoi la mănăstire, sunt Vasile Ernu și frații Vakulovski, Mihai și Alexandru. Mai întâi, constatăm că, pentru acest „trio” de basarabeni, România, ca și Basarabia copilăriei lor, nu mai sunt decât un m-a-a-a-a-re, ca să folosesc titlul unui roman ce a făcut anumite valuri în critica românească, pizdeț. O „nică” scârboasă și dezgustătoare, demnă de toată greața de care e capabil un plăpând burduhan adolescentin plin cu bere, rachiu, vin și alte băuturi, ingurgitate fără alegere și cu o tipică indiferență postmodernistă.
Acești autori, firește, nu mai sunt în refugiu, iar trecerea frontierei de la Prut nu le mai suscită nici un fel de frisoane. Nici la Chișinău, nici la București ori în vreun alt colț din România sau R.M. ei nu au sentimentul de Țară. Acesta e înlocuit de un compex de senzații tulburi și reprezentări obscure, care, toate la un loc, formează o învolburare cu chip de Tzară. Nomazi ai postmodernității în căutarea unei afirmări rapide, ei sunt ghidați de oportunități, nu de sentimente sau vise. Tot ce ar putea să trezească interesul, să stârnească o vâlvă oarecare, un zgomot publicitar cât de neînsemnat în jurul lor este luat în calcul și folosit cu un pragmatism cinic. Complexele de „patriotism” nu au ce căuta în acestă goană a eficienței și a succesului. Rusismele blamate acasă, cuvintele ortografiate aici cu „k” pentru a devoala o nocivă influiență a „fratelui” slav de la răsărit, trimiterile constante la cunoscuta sintagmă „URSS – imperiu al răului”, dincolo, sub penița (tastatura) acestor tineri basarabeni ahtiați de o celebritate imediată, au cu totul alt sens și o cu totul altă conotație. Nu aspectul dramatic, nu partea lor de mutilare forțată și denaturare a esențelor matriciale naționale mai interesează. Ei mizează, sfidător, ca niște adevărați manageri ai profitului (să fie întâmplător că Ernu lasă vag să se înțeleagă că este un evreu de la Odesa și nu moldovan dintr-un sat prăpădit din sudul Moldovei?), nu pe capacitatea acestora de a evoca tragismul unei istorii ingrate, ci pe puterea de a se constitui în branduri vandabile, pe exotismul lor epatant în stare să impresioneze și să atragă un public naiv și neștiutor. De aici și alternanța de „Pizdeț” cu „Letopizdeț”. Dar și narațiunile cu excentrice combinații familiale (un tată pederast și o mamă curvă, bunei libidinoși etc.), la care se alătură și arheologiile „sentimentale” ale unei țări, „URSS” – vai, dispărută pentru totdeauna! –, în care scriitorul (Vasile Ernu) s-a născut și în care lasă impresia că s-ar fi simțit ca în lichidul amniotic al unui uriaș uter matern. În relațiile cu baștina ori cu Țara nu se mai interpun sentimente, idei, responsabilități, ci doar o continuă campanie de autopromovare, promotion – în limbajul globalist-macaronic adecvat unui asemenea tip de raporturi.
(După Timpul, 12 octombrie crt. Apare cu permisiunea autorului).