Macă-mea avea un Eminescu,  apărut la Chișinău  în anii 70, în 4 volume, cu supracopertă albă. Și-l tot căra la școală. Îl arăta elevilor. Atunci am întrebat-o de ce le arată elevilor toate cele patru volume? Să le vadă. Să știe de ele.
Alteori lua un Eminescu într-un volum. Format mare. Cu supracopertă. Era ilustrat de Igor Vieru. Să știe și de el.
Alteori lua ediția Eminescu de prin anii 50. Într-un volum. Cu text mult. Cu o copertă vișinie. Ca să știe și de ea.
Ultima ediție, cea din 50, am pierdut-o eu în armată. Avea texte care nu și-au găsit pagini în cele 4 volume. Din anii 70. Și erau multe pagini.
Viorel Mihail are la Săptămâna un Eminescu, în 3 volume. Din anii 80. Acea ediție era fără supracopertă. Fără unele texte din ediția din 70. Și, cu siguranță, fără acele texte din ediție din 50. Ediția a apărut cu unele coperți de un vișiniu închis, altele de un verde închis și urât. A fost o ediție pe care maică-mea nu prea o arăta elevilor.
Titus Jucov se uita pe ediția Cartier. Foarte atent. La Librăria din Hol.
– Cine a îngrijit ediția?
– E vreo problemă?
– Nu. E o ediție foarte bună. A constatat Titus Jucov.
Era în Librăria din Hol. Eminescu. Carolina. Titus Jucov. Ochelarii lui Titus Jucov.
Afară era caniculă. Un balcon cultural. O parcare fără mașini. Și un oraș cu multă bere.