Raţionalitatea reprezintă recunoaşterea faptului că existenţa există, că nimic nu poate schimba adevărul şi că nimic nu poate avea prioritate în faţa actului de percepţie a acestui adevăr, care este gândirea – că mintea este singurul judecător de valori al omului şi unicul ghid de acţiune – că raţiunea constituie un absolut care nu dă posibilitatea niciunui compromis – că o concesie făcută iraţionalului anulează conştiinţa şi o deturnează de la sarcina de a truca realitatea – că presupusa scurtătură către cunoaştere, care este credinţa, constituie doar o scurtătură care distruge mintea – că acceptarea unei invenţii mistice reprezintă o dorinţă de anihilare a existenţei şi, pe drept cuvânt, anihilează conştiinţa.
Independenţa reprezintă recunoaşterea faptului că ţie îţi aparţine responsabilitatea judecăţii şi nimic nu te poate ajuta să scapi de ea – că niciun substitut nu poate gândi în locul tău, aşa după cum nimeni altcineva nu-ţi poate trăi viaţa – că cea mai ruşinoasă autoînjosire şi autodistrugere este subordonarea minţii tale faţă de mintea altuia, acceptarea unei autorităţi asupra creierului tău, acceptarea aserţiunilor sale drept realităţi, a zicerilor sale drept adevăr, a edictelor sale drept un mijlocitor între conştiinţa şi existenţa ta.
Integritatea constituie recunoaşterea faptului că nu îţi poţi contraface conştiinţa, după cum onestitatea reprezintă recunoaşterea faptului că nu poţi simula existenţa – că omul este o entitate indivizibilă, o unitate integrată alcătuită din două atribute: materie şi conştiinţă, şi că el nu poate permite nicio fisură între trupul şi mintea lui, între acţiune şi gând, între viaţa sa şi convingerile sale – că, asemenea unui judecător neinfluenţabil de către opinia publică, el nu îşi poate sacrifica convingerile de dragul dorinţelor altora, chiar dacă e vorba de întreaga umanitate care strigă rugăminţi şi ameninţări la adresa lui – că încrederea şi curajul constituie necesităţi practice, că a fi curajos reprezintă o formă practică de a te conforma vieţii, de a te conforma adevărului, iar încrederea este forma practică de a te conforma propriei tale conştiinţe.
Onestitatea reprezintă recunoaşterea faptului că irealul este ireal şi nu poate avea valoare, că nici iubirea, nici celebritatea, nici banii nu constituie o valoare dacă sunt obţinute prin înşelătorie – că o încercare de a dobândi o valoare prin înşelarea minţii altora constituie un act de ridicare a victimelor tale pe o poziţie mai înaltă decât realitatea, unde devii un pion al orbirii lor, un sclav al non-gândirii şi eschivărilor lor, în timp ce inteligenţa, raţionalitatea, sensibilitatea ta devin inamicii de care trebuie să te temi şi să te fereşti – că nu catadicseşti să trăieşti ca o persoană dependentă, cu atât mai puţin ca cineva dependent de stupiditatea altora, sau ca un nebun a cărui sursă de valori o constituie nebunii pe care reuşeşte să-i păcălească – că onestitatea nu constituie o datorie socială, niciun sacrificiu de dragul altora, ci cea mai profund egoistă virtute pe care o poate practica omul: refuzul său de a sacrifica realitatea propriei sale existenţe de dragul amăgitei conştiinţe a altora.
Dreptatea este recunoaşterea faptului că nu poţi simula caracterul oamenilor, aşa după cum nu poţi simula caracterul naturii, că trebuie să îi judeci pe toţi oamenii la fel de conştient după cum judeci obiectele neînsufleţite, cu acelaşi respect faţă de adevăr, cu aceeaşi viziune incoruptibilă, printr-un proces de identificare la fel de curat şi de raţional – că fiecare om trebuie judecat pentru ceea ce este el şi tratat în consecinţă, că aşa după cum nu plăteşti un preţ mai mare pentru nişte fiare ruginite decât pentru o bucată de metal strălucitor, la fel nu pui un ticălos mai presus de un erou – că evaluarea ta morală constituie moneda cu care sunt plătiţi oamenii pentru virtuţile sau viciile lor, iar această plată îţi solicită o onoare la fel de scrupuloasă precum cea pe care o dovedeşti în tranzacţiile financiare – că a-ţi ascunde admiraţia faţă de virtuţi constituie un act de delapidare morală – că a plasa orice altă preocupare mai presus de dreptate înseamnă a-ţi devaloriza moneda morală şi a defrauda binele în favoarea răului, având în vedere că binele poate pierde prin lipsa dreptăţii şi doar răul poate profita – şi că fundul gropii de la capătul drumului, actul de faliment moral este de a-i pedepsi pe oameni pentru virtuţile lor şi de a-i recompensa pentru viciile lor, că aceasta reprezintă prăbuşirea într-o deplină depravare, Slujba Neagră a adorării morţii, devotarea conştiinţei întru distrugerea existenţei.
Productivitatea constituie acceptarea de către tine a moralităţii, recunoaşterea de către tine a faptului că alegi să trăieşti – că munca productivă este procesul prin care conştiinţa omului îi controlează existenţa, un proces constant de dobândire a cunoaşterii şi de modelare a materiei pentru a fi în conformitate cu scopul personal, de a transla o idee în formă fizică, de a reface pământul după chipul valorilor personale – că orice muncă este o muncă creativă dacă este efectuată de către o minte gânditoare, iar nicio muncă nu este creativă dacă e săvârşită de un individ care repetă într-o stupoare lipsită de discernământ o rutină pe care a învăţat-o de la alţii – că voi sunteţi cei care vă alegeţi munca, iar opţiunile sunt la fel de largi ca şi mintea voastră, că pentru voi nimic altceva în plus nu mai e posibil şi nimic altceva în minus este uman – că a dobândi prin înşelăciune o slujbă mai mare decât poate să gestioneze mintea voastră înseamnă a deveni o maimuţă ruginită de frică cu mişcări de împrumut şi cu timp de împrumut, iar că a te stabili la o slujbă care necesită mai puţin decât capacitatea plenară a minţii tale echivalează cu a opri motorul şi a te condamna la o altă manieră de mişcare: decăderea – că munca voastră este procesul de dobândire a valorilor voastre, iar faptul de a vă pierde ambiţia pentru valori înseamnă a vă pierde ambiţia de a trăi – că trupul vostru este o maşină, dar mintea voastră este şoferul său şi trebuie să mergeţi atât cât vă poartă mintea, având ca scop al drumului vostru realizarea – că omul care nu are un ţel este o maşină care coboară vijelios panta, la cheremul oricărui bolovan în care se poate sfărâma în primul şanţ ce-i apare în cale, că omul care-şi sufocă mintea este o maşină calată care rugineşte lent, că omul care îi dă voie unui conducător să-i schiţeze dinainte parcursul este o rablă remorcată spre a fi dusă la cimitirul de maşini, iar omul care îl face pe altul ţelul său este un autostopist pe care n-ar trebui să-l ia în maşină niciun şofer – că munca voastră este scopul vieţii voastre şi trebuie să treceţi în viteză pe lângă orice ucigaş care îşi arogă dreptul de a vă opri, că orice valoare aţi putea găsi în exteriorul muncii voastre, orice loialităţi sau iubire, nu pot fi altceva decât nişte călători cu care alegeţi să împărţiţi călătoria şi trebuie să fie călători care se deplasează prin forţe proprii în aceeaşi direcţie.
Mândria este recunoaşterea faptului că voi sunteţi cea mai înaltă valoare a voastră şi, asemenea tuturor valorilor omului, trebuie dobândită – că dintre toate realizările accesibile vouă, cea care le face posibile pe toate celelalte este crearea propriului caracter – că acţiunile tale, caracterul tău, dorinţele tale, emoţiile tale sunt produsele premiselor minţii tale – că aşa după cum omul trebuie să producă valorile fizice de care are nevoie spre a-şi susţine viaţa, tot aşa el trebuie să dobândească valorile caracterului care fac ca viaţa lui să merite să fie susţinută – că, aşa după cum omul este o fiinţă cu avere făcută de el însuşi, tot aşa este el o fiinţă cu un suflet făcut de el însuşi – că a trăi necesită un sentiment al autovalorii, dar omul care nu posedă valori automate nu are un sentiment automat de stimă de sine şi trebuie să-l dobândească modelându-şi sufletul după chipul idealului său moral, după chipul Omului, fiinţa raţională pe care s-a născut capabil s-o creeze, dar trebuie s-o creeze prin alegere – că prima precondiţie a stimei de sine este acel egoism radios al sufletului care doreşte ceea ce este mai bun în toate lucrurile, în valori materiale şi spirituale, un suflet care caută mai presus de orice să realizeze propria-i perfecţiune morală, neapreciind nimic altceva mai mult decât pe sine însuşi – şi că dovada unei stime de sine dobândite este fiorul de dispreţ al sufletului vostru şi răzvrătirea sa împotriva rolului de animal de sacrificiu, împotriva nedemnei impertinenţe a oricărui crez care îşi propune să sacrifice valoarea de neînlocuit care este conştiinţa voastră şi incomparabila glorie care este existenţa voastră pe altarul evaziunilor oarbe şi al stagnantei descompuneri a celorlalţi.
(din Revolta lui Atlas. A este A de Ayn Rand)