Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în Chișinăul din RSS Moldovenească, avea loc Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor.
Proletkultismul încă era bine: „Rusia-i ca mama cea bună:/O mie și una de griji/ Să fie tractor și covrigi.”
Ion Druță, Vladimir Beșleagă, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Grigore Vieru, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi erau tineri. Aveau sub 40 de ani.
Andrei Lupan era „dumnezeul poeziei moldovenești”. Ivan Bodiul era ca Dodon de azi, dar cu „mai multe împuterniciri”.
Operele canonice ale literaturii române din Basarabia aveau să apară în anii următori: Povara bunătății noastre de Ion Druță, Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc, Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache, Zbor frânt de Vladimir Beșleagă, Numele tău de Grigore Vieru. Aceste opere au deschis literatura română din Basarabia. La distanță de un deceniu apăreau Ochiul al treilea de Nicolae Dabija, Genealogie de Vasile Romanciuc, Zestre de Marcela Benea, Meșterul neîmpăcat de Iulian Filip, Piața Diolei de Leonida Lari, Zilele de Ion Hadârcă. Ca apoi să vină Cioburi-le Lorinei Bălteanu, Timpul probabil al lui Nicolae Popa, Numitorul comun al lui Eugen Cioclea, Cuvinte și tăceri a lui Vsevolod Ciornei, ABeCedor al lui Emilian Galaicu-Păun, Martorul lui Vasile Gârneț.
Discuțiile și polemicile Congresului III au scos din literatura basarabeană „Zoresc pe drumuri camioane cu popușoi, cu sfecle, struguri, Tractorul „Bielarusi”, ursoiul,/ A prins de bot trei care grele? Și duce-n fugă popușoiul/ La godăcei și păsărele;/ Sătenii cască încă-n paturile calde,/ Cocoșii pe alocuri zic doine din cimpoi.”
E o carte pentru memoria noastră morală. A fost un dezgheț ideologic scurt, suficient ca să salveze literatura basarabeană, suficient ca scriitorii să-și manifeste caracterele, suficient ca destinele lor să fie mutilate. Ion Druță e stabilit definitiv la Moscova. Aureliu Busuioc nu mai scrie aproape nimic până la perestroikă. Vasile Vasilache își câștigă pâinea ca traducător. Vladimir Beșleagă se retrage în arhive. Abia în anii 90 avea să apară Viața și moartea nefericitului Filimon. Abia în 2017 va apărea amplul roman de peste 2000 de pagini Cumplite vremi (în curs de apariție la Cartier). Istoria își bate joc de noi. Ne dă cumplite vremi ca să scoatem Cumplite vremi.
Peste doi ani de la acel congres, în alfabetul kirilik al „limbii moldovenești”, avea să-și găsească loc litera G.
Probabil, altfel ar fi arătat literatura noastră, dacă se reușea în anii 70 să apară: „Unii învață a zbura printre arbori, alții învață a zbura printre cuțite.”
De aia avem nevoie periodic de
O SEAMĂ DE ÎNDOIELI
Discursul (fragmente) lui Ion Druță la Congresul al III-lea al scriitorilor din Moldova, octombrie 1965:
„Tovarăşilor!
În  ultimele două săptămâni, în legătură cu premiera filmului, care a fost turnat la „Moldova – Film” (e vorba de Ultima lună de toamnă), după multe întâlniri, am ținut vreo zece cuvântări. Și astăzi, nu știu cum mă gândeam, poate ar fi mai bine să nu vorbesc. Fiindcă, după toate acele cuvântări  m-am ales cu câte un scandal. În unele cazuri era foarte, foarte nemulţumită asistența de ceea ce le spuneam. În altele cazuri erau nemulţumiţi şefii care m-au invitat acolo. Dar, în cele din urmă, vasăzică, m-am gândit: unde merge mia, meargă şi suta. Dacă de zece ori am fost păţit, fie, o mai păţesc o dată. Drept care am și urcat la tribună să-mi  mai încerc odată norocul, să mai rostesc o cuvântare, de data asta  la Congresul nostru literar.
Nu se obişnuieşte, în genere, ca cele rostite să mai fie și întitulate, să aibă un anumit titlu al lor. Eu, însă, ca prozator, nu pot scrie  o bucată, dacă nu am pregătit dinainte titlul. Pentru mine titlul, în orice lucrare, este ca un fel de  compas, program maximum, un fel de axă centrală a lucrării. Şi de asta, ieșind la tribună, mi-am pus aşa provizoriu, un anumit titlu al cuvântării mele de azi, căruia i-aș zice „O seamă de îndoieli ”.
Are Thomas Mann o nuvelă, zguduitoare după mine, apărută recent la Moscova, la „Goslitizdat” într-o culegere de nuvele de Thomas Mann, o nuvelă care tot aşa se și numește – „Îndoiala”. Lucrarea este închinată, cu toate că nu i se spune pe nume, poetului Schiller. Scriitorul surprinde tocmai un moment de noapte târzie, ora două sau ora trei de noapte, când doarme Weimarul, un mic orăşel german. Şi iată că la acea oră târzie, stă şi se frământă, răcit, nenorocit, acest mare poet neamţ cu o lucrare aproape dusă la capăt, o piesă la care lucrează de câţiva ani de zile. Nu i-a rămas decât  să pună ultima replică, ultimul cuvânt şi lucrarea va fi terminată. Iată însă că tocmai înainte de a pune această ultimă replică, poetul se lasă furat de o mare îndoială. Îndoelile  însă, ele cînd vin apoi vin lanț,  și sărmanul autor o ia de la capăt.
Începe a se îndoi dacă în genere este el scriitor. Se îndoieşte dacă are rost piesa pe care a scris-o, dacă poate fi ea primită de către cititor. Şi  tot așa, de la o îndoială la alta, pentru patru sau cinci ore, până  în ziua albă,  care-l surprinde istovit de lanțul îndoielilor, de această frământare grea, pur și simplu, neagră. După ce încearcase  în fel şi chip să distrugă propria sa lucrare,  istovit cu desăvârșire, autorul îşi dă seama că nu mai poate distruge cele scrise de  mâna sa.  Manuscrisul este mai presus decât forţa lui de distrugere. Și dacă el nu mai poate distruge propria sa lucrare, înseamnă că a fost ceva venit de sus, a fost o Binecivântare, acum ea nu-i mai aparține pe deplin, având o viață aparte a sa. Așa stând  lucrurile, autorul primește lucrarea. Pune ultima replică, ultimul cuvânt, a doua zi dimineaţa  anunță că, gata, a terminat lucrarea.
Noi, mă rog, suntem un popor  mult mai  modest şi apoi suntem oameni din secolul nostru. Noi nu  avem  pretenţie de a fi puşi  alături, ba chiar  a fi  măsurați cu Schiller, cum ar crede tovarăşul Coroban, care  face bancuri pe  chestia asta. Dar,  așa cum suntem,  avem, totuşi, şi noi îndoielile noastre. O ştiu de la mulţi tovarăşi ai mei,  care mi-au mărturisit că deseori le vine aşa câte-o zi neagră, tocită de  îndoieli, tocmai  când li-e lumea mai dragă. Şi sunt foarte felurite îndoielile estea ale noastre. Sunt, firește, îndoieli mici, mărunte, neînsemnate, pe care singur le fărâmi şi le dai la o parte. Sunt îndoieli ceva mai grele, aş zice de-o săptămână, de două, de care  totuși scapi. Te mai sfătuieşti cu un tovarăş, te  mai duci prin oraș, vezi un film mai prost decât ceea ce  ai putea tu,  citeşti o carte mai  slăbuță  decât scrii tu. În acest fel îți revii, scapi de năvălirile îndoielilor…
Dar, tovarășilor, există o serie de îndoieli foarte adânci, foarte grele, fundamentale, de care chiar cu anii nu poţi scăpa. De obicei nu se obișnuiește  a le  face public, a  le scoate  în lume, eu însă, din toate îndoielile ce mă frământă cu anii, am hotărât să aleg câteva dintre ele şi să le rostesc de la această tribună. Nu cu titlul de a ponegri literatura noastră sau ceea ce avem noi bun. Şi nici cu titlul de a-mi  face faima unui om, care aruncă cu barda în Dumnezeu. Dar, pur şi simplu, pentru că, cred eu, Congresul Scriitorilor este nu numai o sărbătoare, dar și o discuţie gospodărească, tovarăşească. Întrunirea noastră poate avea rod numai în cazul, când fiecare o să vină şi o să spună nu ceea ce  se obişnuieşte  de obicei a se vorbi pe la Congrese, așa ca să nu superi pe nimeni, dar  sper că tovarășii mei vor ieși  la tribună și vor spune ceea ce îi doare  cu adevărat, ceea ce nu poate să nu fie spus.
Mi-a  povestit nu demult un poet, am uitat să-mi cer învoirea lui şi de asta nu-i voi rosti numele, mi-a spovestit poetul acela  o întâmplare foarte ciudată, care a avut loc cu el primăvara asta. A fost o discuţie cu scriitorii în Casa Guvernului, dacă nu mă înşel la Ministerul de Învăţământ. Şi el, fiind poet, sigur că a întârziat cu vreo treizeci de minute. Şi apoi mai fiind el și un poet talentat, când a  ajuns acolo jos, la intrarea  în Casa Guvernului, a uitat numărul camerei unde se făcea discuţia, ba chiar și  etajul. Şi cum stătea el acolo jos la intrare dezorientat,  se apropie de miliţianul care stă la intrare, și-l întreabă, spune tovarăşe, unde s-au adunat aici scriitorii? La care miliţianul, foarte mirat, zice „A razve u nas, v Moldavii, esti pisateli?”
(….)
Cât despre limba noastră, vreau să spun, că, în primul rând, noi continuăm să aşteptăm,  pentru că, altfel, ce putem noi face…? Continuăm să aşteptăm, când în cele din urmă o să avem un alfabet latin, care este atât de natural să corespundă limbii noastre.
(aplauze furtunoase)
(…)
Întrucât mi-am adus de el aminte, tovarăşul Barjanschi l-a acuzat aici foarte grav pe Mihail Cimpoi, zicând că stă acasă încuiat şi citeşte gazete româneşti. Eu vreau să-i spun tovarăşului Barjanschi, nu ştiu ce se citeşte  acum la Orhei, dar la Chişinău se citesc şi destul de multe gazete româneşti. Şi vreau să-i mai comunic tovarăşului Barjanschii, că eu nutresc sentimente dintre cele mai calde pentru o republică și pentru o ţară vecină cu noi, o ţară rudă cu noi ca limbă, ca istorie, o ţară socialistă ca şi republica noastră. Şi eu nu văd de ce ar trebui să facem un zid chinezesc de-a lungul Prutului şi l-aş  mai sfătui pe Barjanschi  să citească și el…
(aplauze furtunoase)
(…)
Discursul complet este în volumul  Congresul al III-lea. Un volum important cu un tiraj scurt.
De aia, pentru memoria morală, el va apărea și în noul volum de memorii al lui Ion Druță. În curs de apariție la Cartier.
Salvează
Salvează
Salvează
Salvează
Salvează
Salvează
Salvează
Salvează