Tinerii scriitori au ajuns la 70 de ani. Cei care au intrat în antologia Caligrafii. O antologie a poeziei șaptezeciste din Basarabia de Lucia Țurcanu sunt la ora bilanțurilor: Vasile Romanciuc, Marcela Benea, Nicolae Dabija, Iulian Filip…
Andrei Țurcanu ar fi trebuit să fie criticul Generației 70. Ca și Eugen Lungu. Cu doi critici docți și atenți ar fi fost cea mai influentă generație. Dar Eugen Lungu s-a îndreptat spre optzeciști, care au făcut eforturi de sincronizare a literaturii române din Basarabia cu cea din România. Mai ales după 90. Iar Andrei Țurcanu a preferat șaizeciștii, canonicii, cei care au salvat limba și literatura română în RSSM. Luptele au fost mult mai dure decât încearcă să minimalizeze cei care cred că literatura adevărată de aici a început doar de la ei. Și lista scriitorilor români din Basarabia cuprinde un singur nume. Eu, supremul.
Apoi Eugen Lungu și Andrei Țurcanu s-au retras în istoria literaturii. Andrei Țurcanu prin volumul de dialog cu Nina Corcinschi Cartea din mâna lui Hamlet, face o încercare de istorie a literaturii din Basarabiei, iar Eugen Lungu prin articolele din media, mai degrabă din literatura universală decât din cea română, ne delectează cu fapte hedoniste din marile literaturi.
Iar Andrei Țurcanu a revenit la poemele generației sale. De data aceasta ca poet. Și a continuat versurile ingenue ale șaptezecistului Nicolae Dabija: „Unii se învață a zbura printre arbori,/alții se-nvață printre cuțite.” Spre deosebire de Nicolae Dabija, care a cedat pentru: „Unii se învață a zbura printre arbori,/alții se-nvață printre cuvinte.”
Bănuiesc că ăsta a fost și motivul îndepărtării criticului literar de colegii de vârstă.
Andrei Țurcanu a învățat a zbura printre cuțite. Atunci când colegii au preferat să învețe zborul printre cuvinte.

Moartea lupului
Cel care cu colţii rupea
în stânga şi-n dreapta
lăsând în urmă să gâlgâie şiroaie de sânge
făcând trupurile slabe să sucombe
iar pe cele amorţite să vibreze
cu tremurul inedit al setei de viaţă
nu m a i e s t e.
El, lupul bătrân Cel-Fără-De-Astâmpăr
veşnic bolnav de o neînţeleasă ancestrală
chemare
claustrat într-o vizuină
fără intrare şi fără ieşire
zdrumicând ziua cu înverşunare calcarul pereţilor
iar serile lungi hăcuind propriul trup
(din care i se părea că nu va scăpa niciodată)
până, sleit de puteri, adormea
într-un vis cu o lupoaică roşcată
şi un pui de stea între ei
El, lupul
urât de toţi, admirat uneori pe ascuns
de nimeni înţeles vreodată
iată-l
a murit
nu m a i e s t e.
O furnică rătăceşte buimacă
pe botul încă umed de răsuflarea
care până nu demult dogorea totul în jur.
E seară
ca întotdeauna e singur şi, în sfârşit
pare liniştit şi împăcat.
Numai sufletul, încâlcit printre brazii păduri
scânceşte ba ici – ba colo
cu glas de flaut şi gângurit de porumbel
iar pe culme
departe, departe
lupoaica roşcată din vise
de-o veşnicie aleargă-aleargă-aleargă
prin-noaptea-străină-şi-rece.