Toamna târziu, cu o sută de ani în urmă, Lev Tolstoi, bătrânul de 82 de ani, părăsea conacul pentru o ultimă pribegie. Comentatorii de atunci și de mai târziu au privit această plecare ca pe un gest simbolic. Ca pe un bătrân animal, care a plecat să moară singur. Ca pe o figură aproape dumnezeiască, în care bătrânul Tolstoi a repetat drumul tânărului Budda. Comentatorii sovietici vorbeau despre plecare lui Tolstoi în popor și contopirea lui cu poporul. Ion Druță încerca să ne prezinte un Tolstoi care vroia să fugă de vacarmul familiei și de Sofia Andreevna. Pavel Basinski vine cu completări în volumul ”Begstvo iz raia” („Fuga din rai”).
Era 27 octombrie dimineața devreme. Era foarte întuneric. Tolstoi a ieșit din conac. Și-a pierdut căciula. S-a întors în casă. Și-a luat altă căciulă și o lanternă. Ca s-o caute pe cea pierdută. Tolstoi, după cum spune Basinski, era un tip care respecta foarte mult lucrurile și munca depusă pentru ele. Ca să nu spunem zgârcit.
În acea dimineață întunecoasă în Iasnai Poleana un bătrân de 82 de ani umbla cu o lanternă și căuta căciula pierdută.
Restul e legendă.