Sherwood Anderson a fost maestrul întregii generații. Dar la mijlocul secolului trecut Hemingway era scriitorul cel mai iubit. Era slab ca o fantomă. Și avea o față chinuită. Dar lumea a vrut să-l păstreze în memorie pe un Hemingway care umbla cu un impermeabil ca Humphrey Bogart și cu un zâmbet de Clark Gable.
L-a iubit pe Shakespeare. Toate cărțile sale se reduc la o luptă ca o nesfârșită vânătoare, „unde până la urmă vânătorul e întotdeauna răpus”.
„Mi-au dat premiul Nobel pentru că în Bătrânul și marea nu există vorbe de ocară”, mărturisea el cu tristețe.

AGNES, PRIMA IUBIRE. La sfârșitul lui aprilie 1918, Hemingway părăsește redacția ziarului Star pentru a pleca ca voluntar în cadrul Crucii Roșii americane în războiul din Europa. Se îmbarcă la New York pe vasul Chicago. Ajunge la Paris în ziua când are loc primul bombardament german. Peste două zile pleacă spre Milano. Culege răniți. Conduce un Fiat în fiecare zi, care aduna răniți. Colaborează cu articole la ziarul Ciao. Îl cunoaște pe John Dos Passos, care avea atunci 21 de ani. Într-o scurtă permisie în Milano vizitează bordelul ofițerilor italieni Villa Rosa.
În noaptea de 8 iulie 1918, lângă Fossalta, în timp ce împărțea ciocolată soldaților italieni din primele linii, a fost lovit de fragmentele unui proiectil de mortieră. Cu picioarele ciuruite a luat în spate un rănit și a pornit în căutare de ajutor. Peste ceva timp o mitralieră i-a zdrobit genunchiul drept. S-a mai târât o sută de metri cu rănitul în spate. Până a leșinat. Cu puține zile înainte de a împlini 19 ani a fost internat în spitalul Crucii Roșii din Milano. Medicii au încercat să-i scoată cele 227 de schije ce-i intrase în picioare. La 21 iulie avea să scrie acasă cu mândrie că este primul american rănit în Italia.
În  spital o cunoaște  pe Agnes von Kurowsky, infirmieră.  Încearcă să trăiască cu ea: „Aș spune că va fi foarte amuzant să trăim împreună fără bani”.
Ea va fi prototipul lui Cathrine Barkley din Adio arme.
Hemingway  își ucide personajul la sfârșitul romanului. Unii critici  cred că e o răzbunare.
Agnes, care era cu șapte ani mai mare decât Hemingway, a fost prima mare dragoste a scriitorului. Ea a știut să facă această dragoste aproape platonică, conform obiceiului timpului: purta fotografia lui în buzunarul halatului, îi scria scrisori în fiecare seară. Dar în decembrie i-a spus că nu vrea să petreacă Crăciunul împreună.
Hemingway a plecat în America. Între timp, Agnes l-a preferat pe locotenentul italian Domenico Caracciolo. Istoria literaturii  nu are niciuna dintre scrisorile de dragoste ale lui Hemingway către Agnes. Italianul Caracciolo i-a cerut iubitei să ardă toate scrisorile americanului.
Pentru Hemingway a fost o lovitură imensă. A făcut febră și a stat zile întregi la pat. Disperarea și groaza și-a înecat-o în alcool.
Adevărata ei poveste, după cum mărturisea Hemingway  în 1954, trecând prin Torino, este în O poveste foarte scurtă.
Dar în mărturiile sale niciodată nu se știe unde e adevăr și unde e ficțiune. Oricum, Agnes, la o scurtă perioadă de timp, îl părăsește și pe italian.
Ironia sorții e că Agnes, după ce s-a căsătorit, a trăit cincisprezece ani la câțiva kilometri distanță de Hemingway, la Key West, fără ca să știe unul de celălalt.
PRIMA SOȚIE, HADLEY. În 1920 Hemingway avea 21 de ani și era la Chicago. Acolo a cunoscut-o pe Hadley Richardson, 28 de ani. Era genul de femeie care n-a fost aproape niciodată în romanele lui Hemingway, era „o fată serioasă”. S-au căsătorit la 3 septembrie 1921.
Sherwood Andreson, care se întorsese de curând din Paris, îl îndeamnă să plece în Europa. I-a dat două scrisori de recomandare. Una pentru Gertrude Stein, având pe rue de Fleurus unul dintre cele mai celebre saloane literare. Și a doua scrisoare era pentru Silvia Beach, care ținea librăria cu plată în rate Shakespeare & Comp. în rue de L”Odeon.  Hadley primise o moștenire. Astfel ea a reușit să finanțeze călătoria la Paris.
În 1922 Hemingway este trimis de Star la Congresul de pace de la Lausanne. Acolo îl vede pe Mussolini. „I se vedea slăbiciunea după expresia gurii mereu crispate, imitată de toți fasciștii în vârstă de 18 ani din Italia… Observați geniul pe care îl are de a îmbrăca idei mici în cuvinte mari… Priviți-i cămașa neagră și ghetrele albe. Este ceva în neregulă, ceva de histrion la persoana care-și pune ghetre albe la o cămașă neagră”. Mussolini nu l-a iertat niciodată pentru acest articol.
Hemingway o roagă pe Hadley, care era la Paris, să-i pună manuscrisele și să vină la Lausanne. La Gare de Lyon valiza cu manuscrise i-a fost furată. Acolo erau povestirile Sus în Michigan, Bătrânul meu, În afara anotimpului care, în noiembrie 1923, au constituit primul volum – Trei povestiri și zece poeme – de la editura Contact. Ele au fost rescrise complet în decembrie 1922.
Gertrude Stein i-a făcut cunoștință cu Picasso, Matisse, Sezanne. „Încearcă să scrii așa cum pictează ei.” Hemingway recunoaște într-o scrisoare vizând povestirea sa Marele fluviu cu două inimi: „O poveste la care am lucrat înainte de a mă duce în Spania, în care am încercat să descriu câmpia ca Sezanne… E lungă de o sută de pagini și nu s-a întâmplat nimic și câmpia e splendidă și am născocit-o eu pe de-a-ntregul”.
Gertudre Stein îl îndeamnă să viziteze Spania.
În iunie 1925 Hemingway vizitează pentru a patra oară Pamplona, sosind cu o săptămână înainte de 6 iulie, când are loc sărbătoarea San Fermin. Plănuia să pescuiască păstrăvi în râul din Burguete. Este însoțit de Hadley. După ei aveau să mai vină Bill Smith, Donald Ogden Stewart, Harold Loeb și frumoasa Lady Duff Twydsen cu Pat Guthrie. Lady Duff, englezoiaca, s-a numit dezastrul acelei călătorii. Hadley considera că Hemingway îi acorda prea multă atenție englezoaicei. Hemingway considera că tânărul toreador de 19 ani Antonio Ordonez îi acorda mai multă atenție decât se cuvine lui Hadley.
Se zice că Lady Duff n-a avut niciodată legături cu Hemingway. După cum se pare că n-a avut niciodată raporturi cu Harold Loeb, care a petrecut cu ea o săptămână pe plaja de la St. Jean de Luiz, mai înainte ca Hemingway și ceilalți să ajungă acolo.
Dar acea călătorie a dat naștere romanului Soarele răsare, soarele apune (în versiunea englezească a apărut cu titlul Fiesta). A fost scris în două luni. La Madrid. Era primul său roman. Încheiat la 21 septembrie 1925.
I-a citit manuscrisul lui Fitzgerald, care era deja într-o fază înaintată de alcoolism. Acesta i-a sugerat câteva omisiuni. Care au fost acceptate. Și abia în 1981, într-o nouă ediție, au fost restabilite.
Hemingway era conștient de scandalul pe care-l va provoca romanul. Și de succesul cărții. Romanul a apărut la 22 octombrie 1926 și în primele două luni s-au vândut 7000 de exemplare. Iar până la sfârșitul anului au fost 23 000 de exemplare vândute.
Iar moto-ul „Sunteți o generație pierdută! (Gertudre Stein, într-o discuție)” l-a făcut exponentul unei întregi generații.
Scandalul mediatic a fost imens. Cei care s-au recunoscut în personajele romanului au făcut să circule fraza despre „șase personaje cu revolverul în mână în căutarea autorului”.
Situația a devenit și mai delicată când în Jake Barnes unii au vrut să-l vadă pe Hemingway și au început zvonurile despre impotența sexuală a scriitorului.
În viața lui Hemingway s-a terminat perioada din Sărbătoarea de neuitat. Și au început vremurile ca în: „După aia au sosit bogații…”
Prietena lui Loeb, Kitty Connell, i le prezentase în 1925 lui Hemingway pe Pauline și pe Virginia Pfeifer. Pauline era redactor pentru Vogue. Elegantă și bogată, pusese ochii pe Hemingway. Pauline și-a desfășurat arta adulației direct în fața lui Hadley.
Găsim la Hemingway: „Dacă doi s-au îndrăgostit unul de altul, atunci aceasta nu se va încheia cu bine”.
Divorțează de Hadley în 1927: „Vina a fost numai a mea… Eu nu-i păstrez decât dragoste, admirație și respect. Nu voi înceta niciodată să-i iubesc pe Hadley și pe Bumby (feciorul său) și să le port de grijă”.
Și așa a fost.
A DOUA SOȚIE, PAULINE. Remușcarea pentru divorțul de Hadley îi provocase probleme sexuale. Bea zadarnic, zile și zile, pahare de sânge de vițel.
Virginia Woolf îl acuză într-o recenzie că este prea conștient de sexualitatea sa în povestirea Bărbați fără femei.
Se căsătorește la Paris. La 10 mai 1927. Mireasa primise o moștenire bogată. Familia ei se temea că succesul financiar al scriitorului va mai aștepta mult.
Lucrează la al doilea roman: Jimmy Breen. Care nu va fi terminat niciodată. Îl abandonează pentru o povestire, „dar care merge înainte foarte bine”. Avea să fie Adio arme. La 23 august 1928 constata: „În sfârșit, am terminat cartea asta blestemată!”
O cunoaște pe Jane Mason, femeie puternică și frumoasă, protagonista din povestirea Scurta viață fericită a lui Francis Macomber.
Despărțirea de Jane și noua apropiere de Pauline, care, între timp, îi născuse doi copii, se datorează doctorului Lawrence Kubie, psihanalistul lui Jane. Acesta constată într-un articol că pentru eroii lui Hemingway femeile au doar aspecte negative. Afecțiunea adevărată are loc între bărbații tineri și cei în vârstă. De acolo a pornit zvonul cu homosexualitatea lui Hemingway.
A TREIA SOȚIE, MARTHA. S-au cunoscut în 1936. Martha Gellhorn era deja o jurnalistă celebră și implicată în mediile politice ale lumii. Războiul i-a apropiat. Mai ales cel civil. Din Spania. Și tot războiul i-a despărțit. În 1944.
Călătoria de nuntă, după căsătoria din 1940, au făcut-o în China. Ca reporteri de război.
Divorțul de Pauline a fost dureros. Prin judecată. Și scandalos. Ceea ce-l face pe Hemingway să-i scrie unui prieten: „Sfatul meu: să te căsătorești cât mai rar și să nu te căsătorești niciodată cu o curvă bogată”.
În 1939 a început să scrie Pentru cine bat clopotele. Lucra cu ambiția de a-i demonstra lui Pauline că această carte, scrisă lângă Martha, este mai bună decât cele scrise lângă ea.
Avea să fie cea mai bună carte a sa.
Hemingway era iritat de devotamentul față de profesie al Marthei: „Eu vreau să am soție, dar nu un soldat necunoscut”.
A PATRA SOȚIE, MARY. A cunoscut-o la Londra. În toamna lui 1944. Mary Welsh, ziaristă pentru Time și Life, lua masa cu Irving Show într-un restaurant frecventat de ziariștii de război. Seara, după masă, Hemingway i-a spus: „Mary, războiul ne va despărți. Dar ține minte, te rog, eu vreau să mă căsătoresc cu tine”.
După război, în iunie 1945, Mary s-a dus la Chicago ca să-și termine divorțul. Hemingway a fost obligat să stea neîntrerupt șase luni în Cuba. Ca să-și încheie și el divorțul. Cuba a fost aleasă de Hemingway și pentru facilitățile fiscale. La un moment dat Hemingway s-a pomenit că 70 la sută din onorariile primite era obligat să le achite ca impozite statului american.
Cu Mary s-a căsătorit la 14 martie 1946.
În iunie 1948 Hemingway, supărat pe neînțelegerea criticilor, refuză să devină membru al Academiei Americane de Arte și Literatură. Preferă o partidă de pescuit.
La 10 ianuarie 1949 în Life apare un lung articol despre scriitor, semnat de criticul literar Malcolm Cowley. A rămas unul dintre cele mai bune texte despre el.
Organizează o croazieră cu ocazia împlinirii celor 49 de ani. Împreună cu fii și Mary era și Manolito, fiul proprietarului unei cafenele din Cojimar. Avea să fie băiatul din Bătrânul și marea.
După călătoria în Europa, unde o cunoaște pe tânăra baroană Adriana Ivanicich, care avea să devină protagonista Renatei din Dincolo de fluviu și printre copaci, este marcat de  moartea Paulinei în 1951. Este agasat de numeroșii biografi și apariția biografiilor neautorizate.
Revista Life îi propune să publice integral într-un singur număr Bătrânul și marea. Era o experiență neîntâlnită. Life trimite în Cuba fotograful. Este fotografiat satul lui Cojimar. Anselmo Hernandez, un pescar de 80 de ani, este fotografiat ca prototip. Noel Sickes urma să ilustreze romanul.
Life a împrăștiat 600 de exemplare în șpalturi. Ca preapariție. William Faulkner scrie o recenzie a cărții pentru New York Times Book Review. Și această recenzie, ca și textul din 1947 a lui Faulkner, îl supără pe Hemingway: „atunci m-a făcut laș, acum m-a făcut și câine”. A fost mai degrabă o exprimare nereușită într-o frază faulkneriană, adică foarte lungă.
Life a apărut cu Bătrânul și marea la 1 septembrie 1952. În 48 de ore s-au vândut aproape 5,5 milioane de exemplare. Peste o săptămână avea să apară în volum separat.
„Nu există în ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Bătrânul este bătrânul. Băiatul este un băiat și peștele un pește… Tot simbolismul de care vorbește lumea e shit”.
La 4 mai 1953 ia Premiul Pulitzer. La 28 octombrie 1954 i se decernează premiul Nobel. N-a fost în Suedia. Dar trimite un mesaj de mulțumire. Care se încheie cu: „Am vorbit prea mult pentru un scriitor. Un scriitor trebuie să scrie ceea ce vrea să spună și nu să vorbească despre asta.”
Din banii nobeliari își acoperă datoriile. Iar ultima mie de dolari, care i-a rămas, i-a trimis-o lui Ezra Pound, cel mai mare poet american al secolului XX, închis într-o casă de nebuni pentru învinuirea de colaborare cu fasciștii. Pound a pus cecul într-o ramă. Și nu l-a folosit niciodată.
Apoi au fost clinicile. Persecuțiile FBI-ului. Cele adevărate și cele imaginate de scriitor. Impotența. Imaginea tatălui, sinucis cu arma în 1928. Câteva tentative de a găsi armele, încuiate de Mary, în pivniță.
La 30 iunie, după o nouă internare, ajunge acasă. 1 iulie 1961 a fost o zi liniștită. Seara a cântat cu Mary Tutti mi chiamano bionda…”
În zorii zilei de 2 iulie 1961 și-a zburat creierii cu două gloanțe dintr-o pușcă de vânătoare.
S-a spus că e un accident. Oricum, preotul a sărit pasajul cu „Soarele răsare, soarele apune…”
Peste vreo șase ani Mary avea să recunoască într-un interviu că Ernest Hemingway s-a sinucis.
Titlul lui Marquez A trăi pentru a-mi povesti viața, de fapt, era titlul lui Hemingway.
ACCIDENTE, FRACTURI ȘI LEZIUNI:
8 iulie 1918. Frontul italian. Lovit de fragmentele unui proiectil de mortieră. 227 de schije. Genunchiul drept zdrelit de o mitralieră austriacă.
Decembrie 1927. Crăciunul la Gstaad. O rană gravă la ochi, provocată de feciorul său. Este orbit  pentru 15 zile.
Martie 1928. Paris. I-a căzut în cap o lucarnă. I-a produs o rană care a trebuit să fie cusută în 9 puncte.
Iunie 1942 – martie 1944. Pielea feței a fost distrusă, fiind expusă soarelui din larg în timpul vânării submarinelor germane cu Pilar, făcând un cancer al pielii. Din această cauză a fost nevoit să-și lase barbă.
Mai 1944. Londra. A ieșit cu capul prin parbrizul unei mașini. Și-a provocat o rană care a fost prinsă cu vreo 60 de copci. Și o comoție cerebrală.
Toamna 1944. În apropierea Parisului.  Împreună cu celebrul fotograf de la Life Robert Capa, ducându-se cu motocicleta spre un avanpost al colonelului Lehman, au nimerit sub tirul mitralierilor germane. S-au aruncat jos și Hemingway a intrat cu capul într-un zid. Comoție cerebrală.
20 iunie 1945. Cuba. Ducând-o pe Mary la aeroport a pierdut controlul mașinii și și-a lovit din nou capul de oglinda de bord, și-a fracturat patru coaste, și-a rănit grav genunchiul drept.
22 ianuarie 1954. Congo Belgian.  Avionul cu care se plimbau, evitând un stol de ibiși, a agățat firile telegrafice, fiind nevoit să aterizeze forțat  lângă cascadele Murchison. Hemingway și-a dislocat umărul drept. Au apărut primele necrologuri despre moartea scriitorului. Salvați de o șalupă, ajung la Butiaba.
23 ianuarie 1954. Congo Belgian. Butiaba. Riginald Cartwright, un pilot angajat pentru găsirea lor, se oferă să-i ducă la Entebbe. La decolare avionul ia foc. Pilotul sparge geamul și o salvează pe Mary. Hemingway a fost nevoit să spargă o portieră cu capul. Ca să poată ieși din avionul în flăcări. Peste câteva luni, după o radiografie în Europa, avea să fie diagnosticat: două coaste fracturate, deplasarea ficatului, strivirea unui rinichi, paralizia sfincterului, luxarea brațului și umărului drept, fisurarea craniului, pierderea vederii și auzului pe partea stângă.
13 februarie 1954. La sud de Mombasa. În așteptarea începerii unei partide de pescuit, Hemingway s-a dus să stingă rugul. A căzut în flăcări, provocându-și arsuri de gradul doi și trei.
RĂZBOAIELE LUI HEMINGWAY:
Vara-toamna 1918. Primul Război Mondial. Pe frontul italian. În calitate de sanitar.
Septembrie 1922. Războiul greco-turc. Jurnalist. S-a ales cu o invazie de păduchi.
16 martie – 9 mai 1937. Războiul civil din Spania. În calitate de jurnalist și documentarist. Se declară antifascist.
14 august 1937  – ianuarie 1938. Războiul civil din Spania. Jurnalist.
19 martie 1938 – mai 1938. Războiul civil din Spania. Jurnalist.
Noiembrie 1938. Războiul civil din Spania. Jurnalist.
27 ianuarie 1941 – mai 1941. Războiul din China. Jurnalist. Ia un interviu de trei ore generalului Cian Kai-Și.
Mai  – octombrie 1942. Al Doilea Război Mondial. Conduce în Cuba rețeaua de spioni privați. Operație numită Crook Factory. Ca și pisoiul său din Finca Vigia. Este învinuit de diletantism de  FBI.
Iunie 1942 – martie 1944. Al Doilea Război Mondial. Nava Pilar o transformă în navă de vânătoare antisubmarin. Învinuit de diletantism și de cheltuiri nejustificate de buget de către FBI.
6 iunie 1944. Al Doilea Război Mondial. Prima încercare de a ateriza pe teritoriul francez, dar n-are permisiune de aterizare și se întoarce la Londra.
Iulie 1944. Al Doilea Război Mondial. Reușește să aterizeze în Normandia. Stă o săptămână la Sherbourg. Revine în Londra.
18 iulie 1944 – 6 martie 1945. Al Doilea Război Mondial. S-a prezentat la una din diviziile lui George Patton. Jurnalist. Care s-a dus să „elibereze hotelul Ritz”. După eliberarea Parisului se întâlnește la Ritz cu colonelul Andre Malraux și sergentul Jerome D. Salinger.
După Punkt