În scurta biografie a Republicii Moldova au fost câteva primăveri democratice.
Prima: în brambureala construcției de stat din anii 90. Când se greșea din naivitate. Sau se făceau șmecherii de găinar la nivel legislativ.
A doua: începutul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Vladimir Voronin. A durat aproape doi ani. Din 2005 până în 2007. Când cochetarea cu democrația l-a costat pe komunistul Voronin pierdea primăriei Chișinău.
După 2009 opoziția a fost lipsită și de puținele pârghii oferite în 2005 de komuniști: CEC-ul, Curtea de Conturi și alte elemente de control. Puține. Aproape simbolice. Dar necesare unui stat democratic. Ele au mers conform algoritmului politic. Pentru învingători.
Astăzi se încearcă încă o demolare: articolul 68 din Constituție: mandatul reprezentativ. Ca argument: promisiunea președintelui Parlamentului că niciun fir de păr deputățesc nu va fi atins. În locul articolului 68 din Constituție: „1) În exercitarea mandatului, deputații sunt în serviciul poporului. 2) Orice mandat imperativ este nul.”
Articolul 68 a apărut atunci, în 29 iulie 1994, ca astăzi Sergiu Sârbu, Zinaida Grecanâi, Vladimir Voronin, Vadim Pistrimciuc sau Alina Zotea să nu poată fi arestați, dați în judecată, condamnați pentru discursurile sau replicile lor politice. Atât. Infracțiunile politice sau economice, comise de deputați, pot fi sancționate. Există precedentul Filat.
Structurile europene, Comisia de la Veneția, în mod imperativ, vor impune anularea mandatului imperativ. Între Uniunea Europeană și Uniunea Euroasiatică, cu mandatul imperativ Republica Moldova poate intra doar în Uniunea Dictatorilor Declarați, cam pestriți împrăștiați geografic: Bielorusia, Cuba, Namibia, Fiji. Nici cel mai cinic și ipocrit consultant politic nu putea propune așa ceva. Nici la bucătărie. Mite în parlament. Ca inițiativă parlamentară.
Din 2009 încoace se tot caută prin Constituție ași în mâneci. La o cămașă de forță. Într-o casă de nebuni.