Nu a dovedit  să se potolească  bine focul  războiului, nu a dovedit să se usuce cerneala pe actul  restabilirii Republicii  Sovietice Socialiste  Moldovenești, că neînțelegerile dintre cele două maluri ale Nistrului au și început. Pe malul stâng locuiau cel mult o cincime din totalul de populație a ținutului  Basarabia,  dar și în cincimea ceea mai puțin de o treime erau moldoveni pe când în Basarabia, cu o populație de peste două milioane,   în momentul unirii, moldovenii formau peste 70 de procente. Nemaivorbind  că  Tiraspolul, capitala malului stâng, era un copil din flori față de bătrânul Chișinău și moldoveni, în capitala așa-zisei Republici Autonome Moldovenești,  erau mai puțin de două  procente.

Scânteia, care tot timpul aprindea focul discordiei,  era  pretinsul rang de maturitate politică al cincimii de peste Nistru, care se considerau  cetățeni sovietici, jurați cu trup și suflet cauzei construirii comunismului,  pe când majoritatea covârșitoare a basarabenilor habar nu aveau de cei aceea comunism, și trebuiau educați  temeinic, cu toate mijloacele clasei proletare, pentru a-i ajuta  să devină și ei  cetățeni sovietici.

Șantiștii, așa îi numeau basarabenii pe cei de pe malul stâng,  pentru că vorbeau o limbă total deformată, tovarășii șantiști, cum au trecut Nistru călare pe tancuri, de  pe tancuri au și început anevoiosul proces de  educare și reeducare.  Amărâta țărănime dintre Nistru și Prut,   trecuți  fiind prin multe în decursul istoriei sale zbuciumate,  au zis – mă rog, dacă  așa ni se întoarce soarta,  fie și așa. Pe le adunările generale  ridicau cu toții  mâna,  așa se vota în primii ani de după război.  Iată însă că prin ulicioarele  Chișinăului au apărut  câțiva  intelectuali,  care nu au ridicat mâna. Ei nu că ar fi  avut ceva împotriva tancurilor cu stele roșii, nu că ar fi pus la îndoială rolul de eliberatori ai Armatei Roșii, ei pur și simplu au rămas resemnați, cu mâinile lăsate liber în lungul trupului. 

Malul stâng atât aștepta. 

S-a încins o luptă grea,  istovitoare, ce a ținut ani de zile, ba care se mai resimte pe alocuri și azi. Pe linia întâi, numită deseori linia de foc, se situau scriitorii. Mulți se întrebau atunci,  se mai întreabă și acum, fiind de același neam,  ce nu puteau împărți scriitorii de pe cele două maluri,  ce  tot   luptau cu atâta înverșunare  frate cu frate? Simplificând lucrurile la maximum, pentru a le limpezi, vom spune că malul stâng  cerea elevilor de pe malul drept, care ajunsese  deja în clasa a cincea, să se înscrie în clasa a doua și să le iei pe toate de la început.

Măi tovarășilor măi, le ripostau basarabenii, ceea ce ne cereți voi e curată nebunie. Așa ceva e împotriva legii naturii, împotriva rațiunii, împotriva firii omenești.    Cum se poate  coborî  în clasa a doua, după ce ai absolvit  clasa a cincea ?! He,  râdeau  șiret pe sub mustață  comisarii de la Tiraspol. Gândiți greșit, tovarășilor.  Regimul burghezo-moșieresc zace în voi claie peste  grămadă. Una e să termini școala primară cu portretele lui Lenin și Stalin puse pe peretele din față și cu totul alta e să faci patru clase  cu regele și regina puși în fața copiilor. 

– Măi nenorociților,  urla malul drept, tabla înmulțirii nu are nimic comun cu portretele de pe perete!! Nouă ori nouă fac optzeci și unu, oricine  ar fi acolo pe perete. He, rânjeau comisari de la Tiraspol,   asta e doctrina partidului menșevic-troțkist, care repetă tot timpul că cifrele nu au nimic cu politica, pe când  partidul comunist bolșevic a susținut cu tărie și susține până pe ziua de azi,  că una e tabla înmulțirii  cu  conducătorii noștri, Lenin și Stalin, și  alta e  tabla înmulțirii  cu rege și regină. Sunt două lumi care se exclud reciproc.

-Care e diferența între aceste două lumi?

-Diferența  e aceea, că, dacă tu nu ești de acord cu mine, atunci pe loc devii  dușman înverșunat al poporului, iar dușmanii poporului, potrivit directivei tovarășului Stalin, urmează a fi nimiciți sau deportați.

   -Și dacă noi refuzăm să ne înscriem în clasa a doua, ce veți face cu noi? Ne puneți la perete sau ne deportați?

 -Пока что, sfatul nostru prietenesc, tovărășesc – cât nu e târziu,  fuga repejor la școală de vă înscrieți în clasa a doua…

 Sărmanii basarabeni… Nimănui-i nu-i place să fie prostit, sau, ceea ce e și mai trist, să se lase prostit de alții, să se facă a nu știe, ceea ce cunoaște perfect. Până la urmă te vor trăda fața, ochii, comportamentul.  Timpul trece, elevii din a cincea nu se prea  grăbesc să revină în a doua. Băncile pregătite pentru ei  rămâneau mai mult goale, clasele pustii.

 După care,  firește, așa cum a dispus  tovarășul Stalin, au urmat   groaznicele deportări din 1941, și cele mult mai masive  din 1949.

                                                      +++

La începutul lui 1953, peste opt ani după război, în  Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, atmosfera celor două  valuri de deportări țineau sub o  imensă presiune viața politică și culturală. Educarea și reeducarea mergeau cu greu, băncile din clasa a doua mai rămâneau pe jumătate pustii și pentru a completa clasa,   pe 5 martie mai căzu un val de deportări.  Lupta între cele două maluri ale Nistrului, care și așa era numai foc și pară, în vara lui 1953 s-a încins cum nu se mai poate.

Un amplu articol din Sovetscaia Moldavia cere deportarea scriitorilor menșevic-troțkiști în frunte cu președintele lor, poetul Andrei Lupan. Panică printre basarabeni. Poeții mai slabi de înger umblau să se sinucidă. Lupan pleacă în taină la Moscova. Fadeev  cere audiență urgentă la Stalin. Работайте спокойно,товарищи. Furtuna trece, basarabenii oftează ușurați, dar norii, norii ceea  negri și fioroși, rămân pe cer.  

Scriitorii șantiști, total dezamăgiți că li s-a ignorat inițiativa, nu numai că nu renunță  la luptă,  dimpotrivă, ei schimbă tactica,  trec la atac cu baioneta,  anunțându-și  public   tainicele sale doleanțele. Dacă toată conducerea republicii, inclusiv toți miniștrii, sunt de pe malul stâng, cum se poate ca Uniunea Scriitorilor, unul din principalele focare ideologice, să fie pe mâna scriitorilor  menșevic-troțkiști, care niciodată nu au văzut cu ochi buni puterea sovietică? Rânza Carpaților  zace în oasele lor,  și dacă noi  nu i-am putut goni în exil, de ce nu i-am detrona la   congresul din anul viitor,  pregătirile pentru care  deja au și început?!

 Nopțile, prin bucătării, pe la răscruci,  cât mai pe ascuns, cât mai departe de ochii lumii,  așa cum fac adevărații comuniști, scriitorii de pe malul stâng   pregăteau  o totală revanșă.  Figura principală, care urma să vină în fruntea Uniunii Scriitorilor în locul lui Andrei Lupan, a fost desemnată de conducerea republicii încă în 1949,  când, după cel de-al doilea val de deportări,  în ajunul sărbătorilor din octombrie, prozatorul  Ion Cana a fost decorat cu cea mai înaltă distincție în Uniunea Sovietică, ordinul Lenin.

 Era  unicul scriitor în  Moldova decorat cu această înaltă distincție și, prin urmare, el și numai el  urma să ocupe cabinetul de Președinte al Uniunii Scriitorilor.   Era ca și cum deja a și fost ales. Se vorbea prin oraș că scriitorii șantiști, întâlnindu-l, mai în glumă, mai în serios, i se adresau cu  ”tovarășe Președinte”. Totul era  pregătit pentru a lua frâiele culturale în totalitatea lor. Malul stâng, împreună cu conducerea republicii, au  și stabilit  cine va fi viitorul  Secretar al  Uniunii cine va prelua conducerea revistei ”Octombrie” , care va fi  componența colegiul redacțional al revistei. Distracția supremă a moldovenilor a fost și rămâne  repartizarea posturilor.

Unica problemă, care umbrea oarecum întreaga operație, era  modesta  operă a tovarășului Canna. Moscova deseori îi dădea de înțeles malului stâng, că având  un asemenea bagaj de creație, numai poezii și povestioare, ei nu pot pretinde la conducerea Uniunii Scriitorilor din Moldova.  Într-adevăr, cu o povestioară modestă ca ”Mama”, care, aici la Chișinău  mai treacă-meargă, dar acolo sus, la Moscova, în lumea mare a literaturii sovietice, unde domnesc epopeile precum ”Tihii  Don”, ”Dauria”, ”Port Artur”, acolo cu povestioare mici nu ai nicio trecere, nimeni nu te ia în seamă.

 Această lacună trebuia eliminată și cât mai grabnic.  Era nevoie urgentă  de un roman-epopee,  de un  epos  moldovenesc, narodnic, revoluționar,  cât mai mustos, cât mai colorat, cât mai voluminos. Din păcate,  Ion Canna, fiu de țăran din satul Goian  de lângă Dubăsari,  făcea parte  dintre moldovenii de cursă scurtă. De felul lui  era cam mulău,  încet la vorbe, încet la fapte, și, firește, încet la scris.

 Era însă comunist și asta hotăra totul.  Partidul sună mobilizarea. Comunistul Ion Canna a fost purtat și încurajat prin înaltele cabinete,  i s-au creat toate condițiile posibile,  totul i se aducea  pe tavă,  punându-i-se o singură condiție –  zilnic la masa de scris. Pentru a-i da  avânt, a fost întărit în forurile superioare până și  titlul viitorului epos, titlul propus de tovarășul  Ion Canna  – ”Dimineața pe Nistru”. Așa s-a hotărât că se va numi.

 În scopul   promovării  și răspândirii viitoarei  capodopere, au fost trimiși emisari în capitala Uniunii Sovietice,  după numeroase consultări la toate nivelurile posibile  a fost adus  de la Moscova  tovarășul Fabian Garin, membrul al Uniunii Scriitorilor din Moscova, prozator, afacerist,    traducător, specializat în promovarea operelor naționale pe plan unional și chiar internațional. Avea  legături  solide și influente în toate revistele și editurile centrale.

 Ajungând la Chișinău, Fabian Garin  a fost întâmpinat cu onoruri la care nici nu se aștept, și  aranjat  în condiții de mare boier. Orice dorință a lui era satisfăcută  înainte de-a fi fost rostită până la capăt, așteptându-se de la el un singur lucru –  eposul. Hai tovarășilor, partidul așteaptă,  cititorul așteaptă, întreg poporul așteaptă  eposul moldav  care va da o nouă față, o nouă realitate, un nou avânt republicii.  Să nu mai umble pe străzile Chișinăului basarabenii  îngâmfați  cu Universitățile lor. Institutul pedagogic de la Trișpolea, iaca așa cum este el,  dar   le va da chișca  basarabenilor, o să-i pună cu botul pe labe. Să nu se tot fălească ei cu Luceafărul cela al lor, pe care îl înțeleg doar stelele pe cer.  O să le arătăm noi ce înseamnă literatura adevărata, ce înseamnă un  epos  răsărit din seva neamului….

 Totul era mobilizat, totul era pus pe roate.   Zilnic i se aduceau tovarășului Garin  texte noi, calde,  dar lucru mergea cam greu. Paginile ce veneau de la Canna  erau răruțe, slăbuțe, cu glume  primitive, nu aveau   respirație istorică. Fără un foc de dragoste,  foc adânc, devastator, paginile cele  nici cum  nu trăgeau la un epos. Ce era de făcut? Traducându-le,  Fabian Garin le mai înviora pe ici pe colo,  le mai dezvolta, adăugând  câte un nou pasaj, pe care imediat  i-l trimitea lui Canna pentru a fi tradus acum din rusa în  moldavă și pus în cartea de bază.

Se muncea din răsputeri, zi și noapte, și nu a fost nimic de mirare când,   în vara lui 1952, concomitent la Moscova și Chișinău, apare de sub tipar  romanul ”Dimineața pe Nistru”. La Moscova, în limba rusă, la Chișinău, firește, în limba moldovenească. A fost una din cele mai strălucite operații ale șantiștilor,  care legaliza și din punct de vedere cultural   totala putere în mâinile malului stâng. De acum nu Chișinăul, ci Tiraspolul rămânea a fi adevărata capitală a Moldovei și se făcea totul ca acest adevăr să ajungă până la ultimul cetățean din cel mai îndepărtat colț al republicii.  

 Pe unde nu ai fi mers, cu cine nu te-ai fi întreținut,  totul se învârtea în jurul  ”Dimineții pe Nistru”.  Măi ce carte nemaipomenită,  cine să fi crezut că Ion Canna  se va ridica  ca un munte asupra tuturora!  Recenzii,  întâlniri cu cititorii, festivități, emisiuni radiofonice, simpozioane științifice, totul era acoperit de ”Dimineața pe Nistru”. Pofta însă vine mâncând. Conducerii Moldovei i s-a părut că e cam puțin pentru un asemenea eveniment istoric, acest  roman-epopee trebuia cumva promovat pe plan internațional. Mergem cu închinăciuni la Moscova, capitala Uniunii îi dă o mână  de ajutor Chișinăului. „Dimineața pe Nistru” apare la  București.

Apariția acestei epopei la Moscova,  București și  Chișinău  a pus pe butuci intelectualitatea basarabeană. Închiși din toate părțile. Pecetluiți.  Nu mai aveau unde merge să se plângă de soarta lor vitregă,  nu mai aveau la cine apela să li se facă o cât de mică  dreptate. Moscova și Bucureștiul, a câta oară,  au bătut palma, au făcut front comun împotriva acestei fâșii de pământ dintre Nistru și Prut.

Mare însă este Dumnezeu, și  iată că, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în zbuciumata istorie a neamului nostru, în clipele cele mai grele, cele mai tragice, la capătul tunelului   întunecat, apare o luminiță… A apărut  ea și de această dată. Din păcate, nici numele, nici fața eroului,  care, în vara lui 1953, a salvat literatura și, prin urmare, viitorul, conștiința acestui neam, din păcate  nu s-a păstrat. Suntem un popor  nedemn de norocul cela chior care,  din vreme în vreme,  dă peste noi.   Salvați fiind, oftăm ușurați și pe loc uităm numele și fața salvatorului.

                                                   +++

Într-o dimineață, în drum spre Uniune, trecând prin  parcul Pușkin, Andrei Lupan  este oprit de un necunoscut.

-Tovarășe Lupan, aș fi vrut să vorbim ceva…Dar  discret, dacă se poate.

   Lupan se uită la el. Toată viața se ferea de provocatori. Nu părea a fi.

   -Despre ce e vorba?

   -Despre  ”Dimineața pe Nistru.”

Lupan zâmbește. Evident, toată Moldova, din zori până  în noapte,  umblă cu  romanul lui  Canna în gură…

-Să ne așezăm pe o bancă undeva mai la margine, dacă chiar ți-i să fie discret…

   Aleg banca, se  așază. Necunoscutul pune jos o geantă burduhănoasă.

 -Îmi place să citesc. E marea mea predilecție. Dorm cu cartea lângă pernă. Clipele de odihnă și duminicile  sunt închinate cititului.

-De unde  iei cărți?

-De la bibliotecă. Luna trecută  am terminat de citit  minunata epopee a lui Konstantin Sedîh ”Dauria”.  În rusă, firește, că nu e tradusă.   Mai apoi,  trecând prin oraș, dau cu ochii  în vitrina  unei librării de ”Dimineața pe Nistru”. Măi,  mi-am zis, stai  că se scriu și la noi epopei.  Cumpăr cartea, vin acasă, și, plin de curiozitate, prind  a citi. Pe la mijlocul cărții  începe să mi se pară că așa ceva  parcă citisem undeva mai nu demult, dar când am dat de ”Vâlcică ispitei” mi-am plesnit o palmă  peste frunte….

-Stai o clipă,  nu te grăbi. Ce vâlcică,? Care vâlcică?

-Există între sânii femeii un fel de gropiță lunguiață, numită în popor vâlcica ispitei…

-Posibil să fie.  Nu am avut  timp  pentru cercetări de acest gen.  Și  ce e cu gropița ceea? De ce te-ai plesnit peste frunte?

-Mi-am amintit că pasajul cu  această  gropiță l-am citit în „Dauria”. Pun cărțile alături, față în față..

-Crezi că poate fi …. poate fi vorba …de  pastișarea unui pasaj ?!

-Ce pasaj, ce  pastișare, tovarășe Lupan! Pagini întregi copiate minuțios, cuvânt cu cuvânt……

-Ai probele aici  cu dumneata ?

-Le am, desigur. Cu asemenea lucruri nu se glumește.

Lupan compară textele, își notează în carnețel opera, editura, paginile.

-Uite ce e tovarășe… că, nici nu știu cum te cheamă.

-Nu are importanță.

-Atunci dară ascultă ce o să-ți spun… Mulțumesc din toată inima. Și nu doar ca persoană aparte, ci ca Președinte a obștimii scriitoricești îți   mulțumesc pentru această  fenomenală descoperire, care  ne dă o  rază de lumină, o gură de aer,  dar, în același timp, țin să te previn. Fii atent.

-În ce sens?

– Nu ieși la suprafață. Porți în portofel o grenadă care nu se știe când va detona,  și pe cine anume va trimite pe lumea cealaltă……

 -E atât de periculoasă descoperirea ?

-Foarte periculoasă.. Din această clipă suntem ambii  pe o gheață subțire, care trosnește ușurel sub picioarele noastre. E posibil să ne prăbușim, și nu  se știe cât e până la fund.

-Hai nu mă mai speria atâta, tovarășe Lupan… Nu merge vorba  decât despre  un plagiat, un furt literar…S-a plagiat și se plagiază de când a apărut scrisul.  De  unde atâta îngrijorare?

 -În cazul acesta, dragă,  nu e vorba doar de un simplu plagiat. E vorba de o lume, care nimic nu uită, nimic nu iartă. Crede-mă. Știu ce spun.

-Și în acest caz ce sfat îmi dai ?

-Revină  acasă, întoarce  ”Dauria”  bibliotecii, ocupă-te cu  ale tale, și uită de marea, istorica descoperire pe care ai făcut-o . 

 -O uiți și dumneata?

-Eu, firește, nu o voi uita. Dimpotrivă, mă voi ocupa de ea în modul cel mai serios. Eu sunt ținta principală a celora de pe malul stâng, și voi lupta pentru malul drept, voi merge  până în pânzele albe,  îmi voi risca până  și viața, pe când dumneata, un simplu cititor, pentru ce ți-ai pune capul pe buturugă? Vezi-ți de-ale tale,  continuă cititul. E una din cele mai mari minuni ale existenței noastre, prin citit omul se regăsește pe sine însuși, își regăsește destinul și steaua… La revedere.

În luna august apare, pe paginile ziarului moscovit ”Literaturnaia gazeta”, organul  central al Uniunii Scriitorilor sovietici, foiletonul întitulat ”Причуды памяти”, ceea ce s-ar traduce ” Metamorfozele memoriei”. Confruntare față în față. Ici  texte din ”Dauria”, ici  aceleași texte din ”Dimineața pe Nistru”. Publicația  semnată de  Kirianov, șeful secției  literaturilor naționale a gazetei, a avut un succes răsunător pe tot întinsul țării.

 Mai ales amuzant era pentru cititori fragmentul  cu ”Vâlcica ispitei” pe care rușii o numesc ”Lojcinca”. Canna a șterpelit  această expresie, a tradus-o în limba noastră, atribuind-o   eroinei din ”Dimineața pe Nistru”.  Iată însă că  arțăgoasa    cazacică  siberiană,  nu au vrut  să-și schimbe nici numele,   nici iubitul, nici  eposul. Hotărâtă cum sunt cazacii, a dat cărțile pe față,  dărâmându-i  sărmanului   Canna  romanul,  cariera, și însuși visul   de-a fi  învățător în clasa a doua, pentru ținutul  Basarabia, așezat cuminte în bănci.

Moscova, 13 februarie 2021

Acest text, făcut public acum, Ion Druță l-a trimis cu mențiunea: „În această iarnă grea, când ne chinuie fel de fel de presimțiri cețoase, am hotărât să le trimit prietenilor câteva pagini calde pentru a le mai discreți frunțile.”