Ne-am intersectat cu Aleksandr Stoianoglo la lecțiile de istorie a partidului comunist. Jurnaliștii și juriștii de la Universitatea de Stat din Chișinău le făceau împreună. Erau anii Perestroikăi.

Noi, cei de la ziaristică, ne duceam când ne trezeam din nopțile lungi ale căminului nr.6 și apucam pe sponci congresele partidului. Alandala. Nu prea ne descurcam în troțkiști și gruparea lui Kamenev & Zinoviev. Prindeam lecția cu industrializarea, dar o pierdeam pe cea cu Buharin. Nici nu ne făceam mari probleme. Nici nu ne oboseam cu conspectele. Eram gălăgioși, cu raport gender complet disproporționat în grupă. Și fericiți de această statistică. Eram ca RM de azi în politică. Unde și unde câte un bărbat. Din vreo 25.

Juriștii, mulți, erau ca o companie militară. Toți prezenți la lecție. Toți conspectând sârguincios deciziile Congresului XV al bolșevicilor. Executau ca militarii. Noi credeam că ei nu înțeleg nicio boabă. Nici noi nu prea înțelegeam și nu ne interesa lupta internă din partid. Nu credeam că ne va ajuta cu ceva în viitor. Juriștii conspectau, atent, cu încrâncenare și cu scăpări de litere. Știau că le va prinde bine la examen. Și niciodată în cariera de procuror, anchetator, judecător sau ce visau ei să devină pe atunci. Aleksandr Stoianoglo aducea catalogul grupei. Probabil, era șeful grupei. Nu știu. Nu ne-am mai intersectat. Poate mult mai târziu. Eu jucam fotbal cu foști polițiști, bandiței, depanatori, pe un teren mic, de dimensiunile celui de handbal, iar el, împreună cu procurorii, consilierii juridici, anchetatorii și Nicolae Juravschi, pe cel mare, de fotbal. De pe terenul nostru ieșeai cu vânătăi, niște coaste năsădite. Ei, cei de pe terenul mare, chemau o dată în lună ambulanța. Cu rupturi deschise de oase. Jucau ca și în tinerețea conspectelor de la lecțiile de istorie. Cu mare sârg.

Eu sunt dintre cei care am crezut în procurorul Stoianoglo. Cu rezerve. Nu chiar ca Ivan Diacov sau Ion Sturza. Am apreciat încercarea de a face ordine în cele peste 5000 de dosare, foarte multe politice și de acaparare a businessului, acumulate din 2015 până în 2019. Am apreciat declarațiile că investigațiile pe dosarul furtului miliardului se mișcă. Am înghițit argumentul lui Stoianoglo cu Bahamas și „kuliokul” lui Dodon. Nu vrea să implice procuratura în politică. Probabil i-a prins bine conspectul de la istoria partidului. Eu credeam: corupția mare începe de la banii negri pentru partid. Dar eu nu am fost un student sârguincios. N-am făcut conspecte. Și încerc să-mi adorm creierul-procuror. Cred că nu e bine să fie schimbat procurorul general la fiecare schimbare politică. Cred că trebuie făcute concursuri transparente pentru funcțiile statului. Cred că argumentul fruntașilor PAS-ului că „avem mandat de la popor” să punem „hoții” la pușcărie îmi aduce aminte de dreptul țăranilor din Răscoala lui Rebreanu, dreptul de a da foc la casa boierului și de a viola cucoana. Cred că Plahotniuc & Șor vor fi mult mai bucuroși decât Sergiu Litvinenco, dacă Stoianoglo va demisiona din funcția de procuror general. Cred că Stoianoglo vrea să facă ordine în procuratură. Să facă din ea un conspect exemplar. Cred că a greșit că nu a făcut o investigație tranșantă în procuratură și SIS în cazul profesorilor turci, care i-au învățat copiii. Credeam că Stoianoglo are o problemă cu serviciul de presă al procuraturii, care nu a comunicat suficient. Dar după ultimul comunicat al serviciului de presă, care-l credeam mut, împotriva președintelui, cred că problema nu e în ofițerul de presă.

Problema lui Stoianoglo a apărut ca o pată imensă de cerneala dintr-o călimară vărsată pe conspectul îngrijit. Nu se mai poate vedea scrisul apăsat cu migală. E doar o pată de cerneală, numită Slava Platon.

Stoianoglo, Litvinenco & PAS ar trebui să ia o foaie albă. Și să conspecteze poemul Iaca, de Eugen Cicoclea:

„Ar trebui
să se-ntâmple ceva.
Aştept raţiunea coioasă.
Adevărul să fie trântit pe podea –
altfel este
o farsă.”